Dacă-i mai lipseşte ceva dezastrului definitiv al societăţii în care trăim, dacă sutele de bolnavi care mor zilnic din cauza Covid-19 sunt insuficiente, faptul divers al vieţii copiilor noştri pune definitiv o ştampilă pe cât de insignifiantă a ajuns să le fie copilăria. Iar dacă până acum le ceream copiilor să fie cuminţi, să înveţe şi să-şi asculte părinţii, de când a apărut pandemia de Covid-19 le cerem să fie responsabili faţă de propria viaţă şi să se ferească de infectare, respectiv să poarte mască şi să păstreze distanţa fizică între ei. Nu ştiu dacă toţi copiii poartă masca de protecţie şi dacă păstrează distanţa regulamentară, dar ştiu că aceşti copii seamănă aşa de mult cu noi, adulţii, încât pare să fie doar o nevinovată copie, o inocentă lecţie oribil de bine învăţată, un simplu exemplu cutremurător de responsabilitate în faţa vieţii şi de bine repetat încă din anii copilăriei.

Iar dacă până acum copilăria era caracterizată de rezistenţa de a creşte, aşa cum e la adult rezistenţa de a îmbătrâni, începând cu această pandemie de coronavirus fiecare copil doreşte să devină adult şi să lupte cu răul din lume. Dacă în copilăria de până acum orice copil evada în miraculos pentru a se elibera de banalitatea de fiecare zi, astăzi el nu mai evadează în acest miraculos, căci îi e frică să nu întâlnească acolo virusul gripal, pe care şi-l imaginează sub formă de zmeu fioros, faţă de care lumea feţi-frumoşilor, a fiinţelor fabuloase benefice nu are nicio putere.

Şi astfel, copilăria a început să fie învăluită de o noapte sufletească, în care se vor pierde toate valorile luminoase ale copilului, pentru că sunt lăsate să supravieţuiască din această vârstă minunată doar rădăcinile ei obscure, telurice şi primare. Normal ar fi ca orice copil să refuze să devină adult, aşa cum e mitul cunoscut în lumea copilăriei. „Peter Pan sau copilul care nu voia să crească”, de James M. Barrie, este deja un mit, căci numai în copilărie se poate înfrunta dorinţa de a creşte.

Însă fenomenul cel mai evident care a apărut în timpul pandemiei de Covid-19 în lumea copiiilor este simptomul de hikikomori, un simptom al singurătăţii. Copilul refuză să iasă din casă mult prea multe zile, de teama unui exterior care-l copleşeşte. Iar dacă iese, o face într-o stare de alertă continuă. Tradus, termenul hikikomori înseamnă „să stai în casă”, şi a apărut pentru prima oară în 1998, folosit de doctorul Saito Tamaki. Copilul stă în casă şi migrează pe internet.

Un alt fenomen nou care a apărut în timpurile noastre în lumea copiilor este cel de „pierdere a copilăriei”, aşa cum s-a pierdut şi adolescenţa, care însemna vârsta romantică a omului. Or, astăzi, adolescenţa nu mai are nimic romantic. Erosul ei şi-a pierdut aripile, căci se trece direct în senzual, fără ţineri de mână şi sărutări stângace, ca preambul.

Aşadar, copiii doresc acum să devină adulţi peste noapte sau să rămână închişi în casă şi să migreze pe internet. Se vede acest lucru în jocurile lor, prin care imită viaţa adulţilor. Ei joacă rolul mamei sau al tatălui, al criminalului sau al răpitorului de copii, maimuţărându-se cu o tragică inocenţă.

Şi acest copilăresc fel de a fi va atinge fibrele cele mai intime, mai delicate ale sensibilităţii noastre, putând imprima acolo ireparabile imagini. Este vorba aici de o luptă între lumină şi întuneric, între bine şi rău, ce răspunde unei nevoi de supravieţuire, şi nu uneia de bucurie specifică vârstei inocente. A-l pune pe un copil să-şi trăiască viaţa ca un adult este ca şi cum a-i cere unui adult să fie copil. Şi acest lucru este o nenorocire cumplită, mai cumplită decât orice ar însemna nefericire la copil, căci astfel apare fenomenul de „moarte a copilăriei”. O nenorocire care te obligă să te întrebi dacă nu cumva lumea începe să se schimbe chiar de la rădăcinile ei, de la primele ei începuturi de simţire.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio