L-a ucis el sau nu pe Matei Zăvideanu din Piteşti? Înainte sau după accidentul de cale ferată? A fost doar un coşmar sau tragica realitate? Încă nu-şi dă seama, dar banii sustraşi mortului îi ard buzunarele. Şi conştiinţa. Acest judecător suprem. După frământări de multe zile şi mai ales nopţi, ia drumul tribunalului să se autodenunţe. Clădirea justiţiei îl impresionează. S-au înălţat palate slăbiciunilor omeneşti: „imoralităţii şi amoralităţii – tribunale şi închisori, spaimei de moarte – temple şi catedrale, egoismului – palate şi cazărmi… Virtuţii nu i-a rămas decât să se adăpostească în bordeie”.
Astfel gândeşte tânărul medic în drum spre judecătorul de instrucţie care-i era cumva prieten. Prin faţa ochilor i se perindă filmul propriei vieţi. Mama franţuzoaică, dintr-o familie nobilă scăpătată din ţinutul Loarei. Tata român get beget, fiul unor ţărani înstăriţi din Merişani. L-au dat la şcoală, unde i-a şocat pe colegi şi profesori prin precocitatea sa. Moartea înspăimântătoare, ilogică, nedreaptă a unei fete din vecini, ucise de un flăcău gelos, şi apoi moartea prietenei sale din liceu l-au marcat prin cruzimea lor. Ce-ar trebui să facă pentru a-şi smulge semenii din ghearele ei? Răspunsul îl oferă indirect medicul chemat de urgenţă să-i scape prietena. Rostul lui în viaţă trebuie să fie de salvator al oamenilor de la moarte, cu metode mai înaintate decât au făcut-o până acum slujitorii lui Hipocrat. Drept care citeşte pe nerăsuflate, învaţă pe rupte, caută răspunsuri la problemele sale în psihanaliza lui Freud. Trebuie neapărat să plece în India, ca să studieze medicina tradiţionalistă şi yoga, să afle cum se poate pune la lucru subconştientul de către cei care stăpânesc o terapeutică de vindecare mai avansată. Pentru asta însă îi trebuie bani. De unde să-i ia?
Ani de-a rândul întrebarea asta îi dă ocol. Ţelul este nobil, cu bani poţi să alini suferinţele oamenilor, să-i salvezi chiar de la moarte, dar contează şi mijlocul de a-i procura. Destinul sau cine altcineva îl aduce în situaţia de a călători o noapte în tren, alături de moşierul Zăvideanu, care avea asupra sa o sumă importantă de bani. Ispita îi dă ocol, nu-l lasă în pace. Ispita pe de o parte, conştiinţa pe de alta. Cum să comită el o crimă, după care cu preţul ăsta să salveze mii de vieţi? Merită? Din accidentul de cale ferată se trezeşte lovit la cap, confuz, se sustrage morţii dintre fiarele contorsionate. Nici măcar nu se uită la vecinul de compartiment, mort, şi pleacă de nebun pe câmp. Rănit, cu hainele pline de noroi, noaptea, ajunge într-un târziu la hotel şi apoi acasă la un fost coleg de facultate. Când se dezbracă, pachetul cu cei 500.000 lei, în bancnote nou nouţe, îi cade din buzunar. Când l-a luat nu ştie, dar iată că l-a luat. Probabil când a avut coşmarul în vis. Dar adevăratul coşmar, în realitate, începe acum. Chestiune de etică, o criză de conştiinţă.
Perna pe care doarme n-are puf, ci bolovani. Nu se mai poate bucura de nicio clipă de viaţă cinstită, nu mai poate privi în ochii oamenilor, cu atât mai mult al colegilor de la spital, al prietenilor. E cumplit. El, băiatul inteligent din facultate, animat de ţeluri nobile, a ajuns un hoţ, ba mai mult, un criminal. Nu, asta nu se poate. Ca să facă pace cu el însuşi, să intre în armonie cu universul său şi cu ceilalţi trebuie să se autodenunţe, deşi nimeni nu l-ar putea bănui că a omorât un om ca să-l jefuiască. Doar aşa se va vindeca.
N-am de gând să vă dezvălui finalul romanului „Cazul Magheru”, al lui Mihail Drumeş (Editura ART, 2011). Merită citit! Am să vă spun doar că scriitorul Tache Simedru, la cei peste 90 de ani ai săi, îi face o vizită în celulă „criminalului” în faţa căruia, „emoţionat până la cutremurare”, îngenunchează în semn de mare preţuire pentru că acesta a găsit forţa morală să se predea justiţiei. Să ai tăria să te predai justiţiei din proprie iniţiativă? Păi, ăsta-i un „rarus homo” pentru puritatea lui morală. Ceea ce nu se întâmplă decât o dată la două miliarde şi ceva de oameni, dacă baţi pământul în lung şi-n lat, alergând precum făcea odinioară Diogene. Slavă Domnului, virtutea este onorată.
Mă uit în jur. Televiziunile, ziarele bat şi dezbat, zi şi noapte, noţiunea „abuzului în serviciu”, cu încrâncenări de „dezincriminare” ale celor implicaţi, peste 800, zice Codruţa Kovesi, cu intervenţii ale DNA şi Curţii Constituţionale, ale partidelor şi Parlamentului. Vorba ciobanului freelancer Titi Smeureac, dacă abuzul se face în serviciul tău, nu e grav şi trebuie dezincriminat, dar dacă se face în serviciul lor, apoi ăsta trebuie musai pedepsit. Cu alte cuvinte, nu problema cinstei se pune, nu moralitatea. Ci absolvirea de vină. Mai degrabă, trebuie văzut fiecare în serviciul cui se află, al statului ori al privatului. Dacă-i al statului, nu-i bai, că nu te mustră conştiinţa, dar dacă-i privat, atunci justiţia ar trebui să fie cu ochii în patru, că privatizarea a fost cuvântul de ordine al noii societăţi. Privatizăm în folos personal şi socializăm ce a mai rămas de la vechea orânduire. Socializăm şi îi dezincriminăm pe cei care au socializat. Băgăm banii în buzunar şi spălăm conştiinţa, când facem denunţuri, iar la autodenunţuri nu ne pretăm, că astea sunt valabile doar prin romane, n-au treabă cu realitatea. Sau poate că ar trebui să aibă, dacă pretindem că suntem oameni?
Cazul Magheru este un caz unic, o vie şi grăitoare pildă de moralitate. Dacă-l mai întâlniţi pe undeva, cei care-l aflaţi daţi-ne de veste, că avem nevoie de modele şi-n sănătate, şi-n justiţie, şi-n politică.
Mihai GOLESCU
