Îl urmăresc extrem de atent pe domnul preşedinte Klaus Iohannis în timpul conferinţelor sale de presă. Şi caut să descopăr măcar o licărire de sentiment, o undă de emoţie sfinţită printr-un gest, o crispare, o clipire de ochi, un oftat timid şi discret, dar nimic din toate acestea. Discursul său este repede convertit politic, pentru că o astfel de conferinţă nu se termină cu aspecte lămuritoare, ci cu o şi mai mare confuzie. Politicianul de la Cotroceni mai mult derutează opinia publică decât s-o lămurească, citindu-i pe frunte expresia perfidă a puterii prezidenţiale. Omul acesta nu ştie care este scopul unei conferinţe de presă. Dar una e logica faptelor şi alta este logica gândirii, pentru că, după o astfel de conferinţă, vin faptele cu logica lor implacabilă, necruţătoare şi-l dezmint pe preşedinte cu o cruzime fără calificativ. De exemplu, îl face „individ penal” pe Călin Popescu Tăriceanu, ca apoi să aibă o întâlnire formală cu el. Aşa s-a întâmplat şi cu mult trâmbiţata politică a „lucrului bine făcut”, apoi a strategiei „pas cu pas”, a luptei împotriva corupţiei etc.

Prin urmare, nu înţeleg de ce preşedintele Iohannis este sigur că nu poate fi contrazis sau dezminţit şi se crede liber să afirme orice sau să tacă. Parcă îl aud şi acum când îi spune unui ziarist că „la această întrebare nu răspund”. Or, din partea unui preşedinte responsabil toate întrebările trebuie să aibă un răspuns. Politicianul Iohannis nu înţelege că întrebarea unui ziarist este o întrebare pusă, de fapt, de cetăţeni. Ziaristul respectiv este doar purtătorul de cuvânt al cetăţenilor. Or, preşedintele Iohannis este mereu impasibil, rece şi se poartă de parcă toţi am depinde de el, uitând că în stat există şi alte puteri. Aşa e în democraţie. El se exprimă mereu invocându-se pe sine, iar cuvântul „eu” are cea mai mare densitate într-o conferinţă de presă prezidenţială. Şeful statului emană aura rece a figurii sale şi crede sincer că soarta ţării depinde numai de el; că este personalitatea politică hotărâtoare din ţară. Or, că vrem sau nu vrem, Liviu Dragnea este astăzi politicianul cel mai influent în spaţiul dintre Cişmigiu şi Dealul Mitropoliei.

Iată dar că preşedintele Klaus Iohannis nu poate renunţa la felul său de a fi. Nu se poate debarasa de el însuşi pentru a se pune cu adevărat în slujba ţării. El practică o politică la persoana întâi. Şi acest lucru se vede mai ales în timpul conferinţelor sale de presă. Drept care, ca să-l poţi urmări şi admira ca politician pe Klaus Iohannis, trebuie să-l cauţi în mediul lui. Adică în acel mediu în care „se tace şi se face”. Însă acest lucru este o legendă. Iar poporul român crede în legende. El poate „tace şi face”, dar pentru familia lui. Nu insist pe această direcţie. Pentru ţară este un simplu improvizator. Iar stilul acesta improvizat îl determină ca la conferinţele de presă să nu se exprime clar şi concis. Deci, un stil care îşi are necunoscutele lui. El recurge la un discurs de felul Oracolului de la Delphi.

Iohannis nu spune, dar indică, pare să nu trăiască politic din intrigi, dar le provoacă, se prezintă ca un apostol în lupta împotriva corupţiei, dar şi-a procurat casele falsificând actele de proprietate, el nu investeşte în copii, ci în proprietăţi etc. Iată cum acest fel de a ne defini este, de multe ori, împotriva noastră. O cangrenă ce ar trebui extirpată cu bisturiul şi cu firul roşu al legii. Nu este vorba numai despre penal, ci şi despre răspunderi morale şi ideologice.

Pe de altă parte, cu astfel de politicieni, pericolul cel mai mare pentru societatea noastră este ca puterea ei politică să nu fie dată de proporţia voturilor raportată la numărul total al celor care au votat, ci de voinţa unui grup oligarhic sau chiar a unei persoane. Inocenta Raluca Turcan a afirmat recent că e de datoria PNL să formeze guvernul. Or, mă întreb eu, complet derutat, de unde decurge această datorie? Pentru că nimfa de pe Cibin nu ne-a lămurit. Iată cum democraţia este înlocuită cu demagogia. Acesta este riscul care pândeşte astăzi societatea noastră. Sigur, democraţia nu se manifestă numai prin mecanismul voturilor cetăţenilor. Acesta constituie doar una dintre uneltele ce stau la dispoziţia cetăţenilor care doresc să-şi controleze liderii politici. Democraţia se manifestă şi în perioadele postelectorale când cei aleşi trebuie să decidă asupra politicii de urmat. Or, la noi, comparativ cu alegerile, puterea care se instalează după acestea este influenţată mult mai mult de strategii decât de voinţa oamenilor. Dar aceste strategii trebuie să ţină seama de voinţa majorităţii, nu de voinţa unuia sau a altuia indiferent cât de important este acesta pentru societate. Dacă un asemenea politician crede că prim-ministrul, de exemplu, trebuie să fie persoana pe care şi-o doreşte el, e problema lui, pentru că prim-ministrul nu este altceva decât întruchiparea personalizată a voinţei majorităţii, chiar dacă această majoritate s-a impus cu un singur vot în plus. Or, după cum oricine poate vedea astăzi, nu toţi politicienii sunt dispuşi să respecte o asemenea regulă democratică şi nici măcar preşedintele ţării, care ar fi trebuit să dea exemplu şi să respecte acest deziderat democratic.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook