Pentru a ajunge la Câmpulung, am luat trenul din halta Mioveni. M-am urcat în vagonul cu un singur compartiment, care avea bănci destul de moderne, iar perdelele de la ferestre erau de culoarea vişinei putrede. În vagon se aflau câţiva oameni, somnoroşi şi fără chef de vorbă. Am luat loc lângă un tânăr de o eleganţă aparte. Am aflat că era director la o firmă italiană, care-şi avea sediul undeva pe vechea platformă ARO. Am intrat cu el în vorbă şi am aflat că profitul firmei era adus în mod conştient la zero pentru a nu fi impozitat. Când am auzit ce-mi spunea despre acest profit, nu pot să spun că m-am bucurat, dar m-am gândit că oamenii au totuşi un loc de muncă, chiar dacă sunt plătiţi cu salariul minim pe economie. Dar când i-am spus tânărului director despre încercarea lui Dragnea de a taxa cifra de afaceri, acesta a sărit ca ars. Reacţia lui nu mi s-a părut firească.

După ce i-am spus părerea mea despre impozitarea cifrei de afaceri, directorul nu a mai fost atât de deschis la vorbă. Iar eu m-am gândit că în lupta pentru resurse a popoarelor vest-europene colonizarea ocupă primul loc. Această colonizare dă un nou sentiment patriotic locuitorilor din colonii, prin stratificarea industrială şi colonizarea veniturilor, prin distribuţia inegală a bogăţiei, legându-i pe bieţii oameni de interesele puterii coloniale. Acest sentiment îl aveam eu atunci în tren. Mă simţeam locuitorul unei colonii, iar pe directorul de lângă mine îl simţeam un reprezentat al puterii coloniale, chiar dacă eram amândoi români. Nicăieri, ca la problema colonizării, nu se încâlcesc atâtea iţe, nu sunt atât de strâns legate nevoile materiale şi cele sufleteşti, foamea şi iubirea etc. Colonistul doreşte mai ales pământ şi forţa de muncă ieftină. Lupta pentru pământ înseamnă colonizare. La fel, pentru aurul verde şi pentru bogăţiile subsolului strămoşesc. România s-a predat necondiţionat în această luptă.

Prin urmare, colonizarea este o problemă care se angrenează în politica celor de la Bruxelles, ca şi în ţinuta socială şi spirituală a poporului meu. Ne-am obişnuit să fim slugile altora. Mai ales că românul este obişnuit să lase de la sine, lasă azi, lasă mâine, până ajunge la rătăcire de sine şi de neam. Împotriva colonizării trebuie să se lupte pe mai multe fronturi deodată. Îmi aduc aminte cum şi-a revenit Germania imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. Atunci, nemţii au avut grijă să organizeze piaţa pentru agricultura proprie, înglobând satul cu oraşul din punct de vedere al producţiei şi desfacerii produselor agricole. Or, noi importăm până şi pâine congelată. Nemţii au căutat să fie eficienţi în educaţie, sănătate, circulaţie, administraţie, care fac posibilă o viaţă cât de cât mulţumitoare. Ei au ştiut că fără un individ mulţumit nu se poate reconstrui o ţară. Înfrumuseţarea oraşelor, biblioteci, cinematografe, serviciul muncii şi reforma băncilor, nu prin vânzare ca la noi, ci prin protecţia lor. Lucrătorii agricoli s-au bucurat de aceleaşi drepturi sociale şi economice ca şi lucrătorii din fabrici, nu să le furi pământul. Şi, totodată, aceştia au fost apăraţi prin lege de speculanţi. Or, România a fost ţara tuturor posibilităţilor pentru speculanţi atât români, cât şi străini.

La noi se laudă întreprinzătorul străin, în loc să purtăm cu el un dialog ca de la egal la egal. Dar sunt multe cozi de topor în ţara asta.

Între dealurile sure, linia îngustă a trenului şerpuia împletindu-se cu şoseaua naţională, cu dealuri, munţi şi poduri de fier. Trenul urma linia metalică şi, din când în când, locomotiva scotea câte un ţiuit ce pătrundea în aerul limpede al codrilor, trezind ecouri sonore şi depărtate. Cuibărite între dealuri, casele îşi făceau prezenţa prin fumul ce ieşea din hornurile subţiri. După mai multe minute de mers, am ajuns la Câmpulung. Peronul era pustiu; se poate spune că această gară este o intrare într-un oraş mort. Acum, aici nu mai răsună, ca odinioară, glasurile călătorilor care se aflau cu treburi, fiecare în direcţia lui. Nu se mai aud nici strigătele copiilor care plecau sau veneau din vacanţă. Oraşul acesta vechi este acum înglodat în datorii, în ciuda unor clădiri pompoase ce mai apar uneori printre castanii bătrâni. Mahalaua Tabaci este prost întreţinută: trotuarele denivelate mărgineau o stradă desfundată, clădirile aveau faţadele cu tencuiala în parte căzută, lăsând să se vadă, indecent, cărămida roşie, fixată într-un mortar cenuşiu. Prăbuşirea acestui oraş pare atât de catastrofală, încât nu poate fi înţeleasă prea uşor, decât sub semnul că este o localitate a unei ţări ajunse colonie.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio