Se spune – şi, de multe ori, faptul este confirmat – că sportul reprezintă imaginea unei societăţi. Afirmaţia se verifică şi în cazul prezenţei naţionalei noastre de fotbal la EURO.

Adică lucru făcut pe jumătate sau chiar mai puţin, premise nevalorificate, aripi frânte ce împiedică zborul, promisiuni în loc de fapte, de realizări.

Este o mare dezamăgire prezenţa tricolorilor la acest CE! Jocul lor a descrescut de la meci la meci. Cu Albania n-a mai rămas mare lucru din jocul compact din meciul cu Franţa! Meci pe care mulţi – şi eu – l-au apreciat. Am fost optimist, încrezător, dar – iată – m-am înşelat.

Nu pot să scriu corect „după”, dacă nu iau în considerare ce se spunea şi ce se scria sau se declara semeţ „înainte”. În niciun caz nu prevedeam, nu credeam în prăbuşirea din actul al treilea!

Ca mai mereu în astfel de situaţii, cei de pe margine – oficiali, antrenori, persoane implicate în fenomen şi destui condeieri – s-au angajat într-un veritabil dopaj psihologic. L-am semnalat!

Nu o dată, optimismul a fost exacerbat şi s-a vorbit de puterea naţionalei de a trece de grupe. Dacă faţă de „cocoşi”, evaluatorii îşi vedeau lungul nasului, faţă de elveţieni şi, mai ales, faţă de albanezi, s-a dovedit un triumfalism jenant acum.

Când totul este pierdut, când eşecul afectează profund, nu mai trebuie un par la un car de oale sparte. Trebuie însă o judecată dreaptă! Trebuie spus, totuşi, adevărul: a fost cea mai slabă participare a fotbalului românesc la această competiţie europeană!

O echipă cât de cât capabilă pentru acest nivel are – spun specialiştii – cel puţin trei atuuri: forţa grupului, o combinaţie specifică, surprinzătoare şi cel puţin un jucător-lider, capabil – el singur, la un moment dat – să basculeze partida. Aşa era Dobrin, aşa a fost Hagi. Nu-i putem clona!

În meciul cu Franţa, echipa ne-a făcut impresia că ar avea măcar prima calitate. A pierdut-o pe parcurs!

Drame de acest gen s-au mai întâmplat şi cu alte selecţionate mult mai titrate. Şirul contraperformanţelor neaşteptate nu este mic. Este de ajuns să amintim aici marea dezamăgire produsă de brazilieni la ultimul CM: pur şi simplu o ridiculizare a echipei la un moment dat.

Uitându-ne, însă, în curtea noastră, nu trebuie să omitem lucruri trecute cu vederea numai pentru că ne-am calificat la acest EURO. Aduceţi-vă aminte ce greu ne-am extras dintr-o grupă totuşi nu de top! Chiar cu noroc! Acum se dovedeşte că prezenţa noastră la acest CE a fost ea însăşi ceva peste valoarea fotbalului intern.

Suferinţele acestuia – echipe mediocre, cluburi în insolvenţă sau în apropierea falimentului, fapte de corupţie legate de gestionarea resurselor, conducători venali sau departe de esenţa sportului, jucători mediocri, umflaţi pe piaţa transferurilor (pentru că banii urmau să intre în multe buzunare!), o bază şubredă a fotbalului, prin absenţa sau neproductivitatea centrelor de copii şi juniori – sar acum în ochi, deşi erau demult evidente.

Naţionala 2016 are handicapul de a fi comparată cu „generaţia Dobrin”, mexicană, şi, mai ales, cu „generaţia Hagi”. Alţi protagonişti, alte valori, alt fotbal, altă mentalitate. Naţionala 2016 păleşte în faţa lor. Atât a putut ea! De atât a fost capabilă!

Dopajul psihologic a fost inutil. Acum, toate tunurile sunt îndreptate spre FRF şi spre „tata Puiu”. Federaţiei i se impută incompetenţa, neprofesionalismul şi se cere reconstrucţia edificiului fotbalului românesc.

Antrenorului i se reproşează deconectarea de la fotbalul modern şi lipsa de soluţii în timpul meciurilor. Niciodată, sentinţele, dar, mai ales, măsurile emoţionale n-au rodit pe termen lung.

Faţă de acest eşec trebuie terapie realistă: soluţiile chirurgicale sunt necesare, dar „medicaţia” faţă de trupul bolnav al fotbalului românesc este absolut obligatorie. Reconstrucţia, la toate nivelurile, apare ca o necesitate. Să nu se mai ascundă adevărul: este cod roşu pentru fotbalul românesc! Nu trebuie lacrimi, ci bărbăţie!

Traian ULMEANU

Distribuie pe Facebook