În DEX, cleptomania este definită ca o manie caracterizată prin impulsul patologic al unei persoane de a-şi însuşi prin furt bunuri străine fără a avea nevoie de ele şi fără a urmări un profit material.
Este o boală, o dependenţă ce nu poate fi tratată cu niciun medicament. Suferă de ea îndeosebi femeile, altfel onorabile şi nu de puţine ori din familii bune, ce nu-şi pot stăpâni acest impuls ori de câte ori li se iveşte ocazia în magazine, în instituţii publice şi chiar în casele rudelor sau ale prietenilor.
De-a lungul anilor am cunoscut câţiva cleptomani. Unul mă vizita, era simpatic şi, cum zicea mama, „avea şcoală la bază”, dar într-o zi am constatat că în timp ce-l lăsasem singur câteva clipe în sufragerie îmi şterpelise două cărţi din bibliotecă. Îl ştiam cam alunecos, dar chiar la asta nu mă aşteptam.
În urmă cu vreun an a tot venit la cabinet, pentru o boală banală, o doamnă în vârstă, un fel de mâţă blândă, inofensivă, mieroasă şi cu o privire şireată. Văzând în mica bibliotecă din spatele biroului meu o fotografie a unei fetiţe frumoase m-a întrebat cine este. Auzind că-i vorba de o nepoată, mi-a spus că data viitoare îmi va dărui ceva pentru ea. De două ori mi-a adus câte o jucărie din cele care nu costă 2-3 lei. I-am mulţumit, considerând că-i un gest de bunică bună, aşa cum am avut cu toţii.
Recent, eram într-un magazin şi achitam la casă cumpărăturile. În acea clipă, una dintre vânzătoare s-a repezit spre uşă ţipând, a prins-o de mână pe o bătrână, bine îmbrăcată, a adus-o la casă şi a început să-i scotocească o geantă din care a scos câteva lucruri neachitate. „Ia uite cu ce se ocupa doamna. Veniţi des pe la noi, dar n-am bănuit aşa ceva. Urmaţi-mă în depozit să vă cunoască şefu'”.
Era vechea mea pacientă. Speriată, bâiguia scuze şi, probabil, făcuse pe ea.
