De câte ori o văd la televizor pe d-na Olguţa vorbind despre pensii şi despre Pilonul II, îmi aduc aminte de imaginea plastică sugerată de dl Băsescu când a redus pensiile şi salariile. Sunt sigur, v-o reamintiţi: un om tânăr şi ceva mai vânjos îl cară în spinare pe unul mai în vârstă şi mai neputincios. Care, în bună măsură, şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Mai trebuie sau nu cărat în spinare? De unde bani? Că el, săracul, o fi cotizat acolo vreo 30 sau 40 de ani la pensii, dar banii nu s-au prea adunat, mai degrabă s-au „păpat”.
Şi de-aia d-na Olguţa o ia iar de la capăt cu chestiunea pensiilor, că, în principiu – ori electoral vorbind – sunt bani de pensii. Practic însă, nu prea sunt. Nu prea sunt, dar guvernanţii noştri ne asigură că de la 1 iulie vor creşte din nou pensiile. De unde? Şi de aici tărăşenia cu Pilonul II, adică acolo unde s-au adunat ceva bani care ar putea fi folosiţi pentru ca PSD-ul să-şi ţină promisiunea făcută în programul cu care a câştigat alegerile. Pe mâna pensionarilor în bună măsură şi a asistaţilor social. Pe care asistaţi, însă, unii primari încep să îi trimită la muncă. Decizie pe care o aplaud cu două mâini, că n-am o sută de braţe ca Buddha.
Şi apropo de braţe. Înainte să vină vremurile astea, în care suntem liberi şi independenţi, trei-patru oameni activi cărau în spate, cum metaforic zicea dl Băsescu, un pensionar. Nu era chiar aşa de greu. Unul îl ducea de o mână, celălalt de ailaltă mână. La fel se întâmpla şi cu picioarele. Nu-l purtau în cârcă. Greutatea lui era repartizată în mod echilibrat. Social vorbind. Dar, cu timpul, lucrurile s-au schimbat, iar cărătorii s-au împuţinat. Din patru câţi au fost, au mai rămas trei, apoi doi, în sfârşit a venit şi vremea ca unul apt de muncă să-l care în spinare pe cel ieşit la pensie, iar apoi lucrurile s-au bulversat rău de tot. Raportul nu mai este de unul la unul, ci s-a inversat. Unul activ trebuie să care în spate ceva mai mult de un pensionar, ceea ce devine inuman şi de neconceput într-o societate democratică guvernată cu înţelepciune şi raţiune. A cui înţelepciune, a cui raţiune? Păi, ale celor care ne conduc!
Guvernanţi pe care – sincer, sincer! – nu-i bănuiesc că le-ar lipsi asemenea virtuţi. Sunt sigur că le au. Şi le au, fiindcă au avut şi „înţelepciunea” să ne ceară voturile, să ne promită că vor face şi vor drege în ţara asta, ca să putem trăi bine şi decent, inclusiv cei scoşi la pensie pe bandă rulantă. Numai că statul care gestiona fondurile de pensii le-a „păpat” de mult, le-a risipit, cu ele a acoperit alte goluri apărute peste noapte, că, deh, nu mai avem nici economie planificată – asta era comunistă, nu?! – nici strategie de ţară. Şi cum nu e planificare, unde apare gaura, neprevăzută, dăm fuga s-o acoperim, precum găurile în asfalt. Pe care, ce-i drept, nu prea dăm fuga să le cârpim. Aşa s-a şi născut ideea constituirii unui nou fond de pensii, Pilonul II, unde activii, mai ales tinerii, au fost invitaţi, ba chiar obligaţi, să cotizeze.
Dilema acum e greu de rezolvat! Şi pentru stat, şi pentru pensionar, dar mai ales pentru cel care munceşte şi care trebuie să ducă în spate nu doar un pensionar, ci unul şi un sfert, unul şi jumătate, poate chiar mai mult. Guvernanţii au pus ochii deocamdată pe fondurile din Pilonul II. Încă nu s-au decis să apeleze ori ba la ele, că ţipă opoziţia că le „naţionalizează”. Bine că nu le-a venit ideea să „stabilizeze” şi banii. Dar nu-i târziu! La televizor, d-na Olguţa, d-na Viorica, ba chiar şi dl Dragnea dau din colţ în colţ, o scaldă. Că bietul rumân, săracul, nu înţelege mare lucru. Pensionarul aşteaptă cu emoţie luna lui Cuptor: vor creşte ori nu pensiile? Căci, altminteri, pensiile au fost mărite, ca şi salariile bugetarilor, dar au crescut şi inflaţia, şi facturile, şi preţul produselor din piaţă. Ba, mai grav, şi al medicamentelor, că nu-i afacere mai bănoasă decât asta. Vedem bine că Piteştiul a fost împânzit cu farmacii, parcă la concurenţă cu jocurile de noroc.
Ce zice activul, că munceşte în ţară ori afară? Frăţioare, nu prea mai pot să te car. E mult, mult prea mult. Am şi familie, am şi copii la şcoală, am facturi a căror valoare creşte mereu, am impozite, cât nu mi-am închipuit, de plătit. Nu mă mai pot ţine nici eu pe picioare. Statule, fratele meu tot mai vitreg, dă-l jos de pe mine că nu mai pot!
Da, „nu mai pot!”, chiar aşa l-am auzit strigând deunăzi, în sala de aşteptare, şi pe un medic oftalmolog, speriat de câţi pacienţi îl aşteptau. Şi, mă întreb aici, cine nu mai poate să se uite în ochii oamenilor: medicul oftalmolog, sau cei care sunt astăzi la putere? Cine mai poate?

Distribuie pe Facebook