Au trecut câteva zile din noul an şi abia acum mă gândesc că nu prea mai sunt tânăr, iar speranţele şi aşteptările anilor din urmă continuă să rămână neîmplinite. Mi se pare că viaţa mea se îngustează, că există mai puţine posibilităţi de mulţumire, cu trecerea timpului. Această introspecţie o fac din perspectiva a două obiceiuri româneşti prilejuite de Anul Nou, dar care sunt aproape uitate de noi. Unul se referă la obiceiul fetelor de a arunca o bucată de cositor în găleata cu apă pentru a afla chipul iubitului ce va să vină. Al doilea obicei se referă la faptul că Noul An e momentul în care omul face reflecţii despre trecut, spre a se orienta în privinţa viitorului.

Iată dar că fac şi eu reflecţii în aceste zile, dar constat că nu ajung uşor la rezultate mulţumitoare şi mă văd constrâns în a persista şi de aici înainte pe calea nesigură a întâmplării, până ce vremurile vor aduce ceea ce sperăm mereu: sănătate, siguranţa zilei de mâine, bunăstare tuturor românilor. Or, eu văd cum destule în viaţa mea merg prost şi mă simt de parcă m-aş afla într-o luntre fără cârmaci, iar vântul nu bate într-o direcţie bună. Şi ca mine se află mulţi cunoscuţi. Numai că majoritatea lor sar din luntre într-o arcă de ocazie, unde au loc mult mai mulţi şi unde sunt şi cârmaci pricepuţi. De altfel, între arcă şi luntre există o singură şi mare diferenţă: mărimea. Dacă în arcă au loc mai mulţi oameni, în luntre are loc unul singur, în afară de cârmaci. Din aceste două vase Mircea Eliade şi Lucian Blaga au făcut un mijloc de expresie, în sensul că autorii s-au folosit de ele pentru a-şi exprima gândurile cu privire la realităţile româneşti. Iar dacă Mircea Eliade s-a referit la „Arca lui Noe”, Lucian Blaga – la „Luntrea lui Caron”.

Prin urmare, într-un articol intitulat „Cârmacii orbi”, publicat în ziarul „Vremea”, nr.5/1938, Mircea Eliade scrie despre clasa politică a timpului său că se află ca într-o arcă şi că se face vinovată „de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică etc. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc ne fură pe faţă şi iau statul în stăpânire! Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – arca statului nostru este condusă de nişte cârmaci orbi”.

Ideile lui Eliade sunt valabile şi astăzi. Nu e nevoie de vreo analiză serioasă pentru a vedea că şi cârmacii actuali sunt orbi la nevoile noastre, dar clarvăzători la interesele lor. Or, dacă statul român este o arcă pentru tot felul de hoţi, venetici şi afacerişti, luntrea este pentru românul sărac, ca un colac de salvare, o luntre individuală, dar care riscă să rătăcească drumul şi să-l ducă pe bietul om mult prea devreme direct în lumea de dincolo. Şi aşa cum a fost în perioada interbelică la fel este şi astăzi, când cei aflaţi în arca statului se consideră salvatori ai acestuia în condiţiile în care ei nu sunt altceva decât nişte militanţi globalişti. Apoi, în arca statului s-a înghesuit o întreagă clasă politicianistă care fură ca în codru şi care a introdus politicianismul în administraţie, sănătate şi învăţământ.

Această clasă, aciuată în arcă, nu se gândeşte la altceva decât la „miliardele pe care le mai poate agonisi, la ambiţiile pe care le mai poate satisface, la orgiile pe care le mai poate repeta”.

Prin urmare, cele două vase percepute ca salvări, arca şi luntrea, presupun şi psihologii diferite. Cel care se află în arcă încearcă să ocupe un loc şi o poziţie cât mai privilegiate. În timp ce călătorul din luntre are ceva din psihologia lui Robinson Crusoe, ale cărui acţiuni au efecte ce urmăresc exclusiv supravieţuirea personală. Aflat într-o astfel de luntre, încerc şi eu să arunc bucăţi de cositor în apa limpede dintr-o găleată, acum la început de an, să văd chipul României de mâine, dar mie îmi iese la suprafaţă, candid şi surâzător, propriul chip ascuns de o mască. Înspăimântătoare imagine. Tristă profeţie. Şi mă sperie gândul acesta, cum zice cronicarul, pentru că dacă vom avea de-a face cu al treilea val de infectare cu noul coronavirus, mulţi dintre confraţii mei români vor ceda psihic. Mai ales că oamenii şi-au pus toată nădejdea în vaccinul anti-Covid. Afirm această idee ca specialist, pentru a nu se înţelege că fac vreo profeţie. Imaginea aceasta face din viitorul meu un drum de întoarcere pe care voi merge de-a-ndaratelea şi voi uda cu lacrimi urmele propriilor paşi. Şi totuşi, după bunul obicei al pământului, să sperăm că anul 2021 va fi mai bun decât cel care deja s-a petrecut.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio