Există în Mioveni, chiar în centru, un magazin chinezesc cu „de toate”. Propietar este un anume Kim, cu destul haz uneori. Cine îi cere de pomană lui Kim este trimis imediat la muncă. Mărturisesc că acest om mă amuză sincer. Îmi place seriozitatea lui. Are aici o familie de întreţinut, iar părinţii -în China. Are un fecior în Franţa, la studii. Tatăl e foarte mândru de fiul său. Uneori, în timpul liber, Kim îmi povesteşte despre ţara lui. Şi astfel îmi dau seama că în miturile europene se vorbeşte despre războaie, cuceriri şi eroi, iar în cele chinezeşti e vorba despre muncă şi morală. Prietenul meu îmi spune că nouă, europenilor, ne place să ne distrăm noaptea, dar pentru chinezi nu sunt de conceput astfel de petreceri. La ora cuvenită, Kim închide magazinul şi pleacă acasă la odihnă. El consideră că fiecare moment al unei zile îşi are menirea lui lăsată de Dumnezeu. Iar noaptea e un dar de la natură, astfel încât omul să se poată odihni.

Pe de altă parte, petrecerile din timpul nopţii provoacă dezordine, nelinişte, agitaţie. Pasiunea faţă de noapte dezintegrează ordinea şi crează degringoladă la nivelul structurilor sociale. Toate construcţiile materiale şi spirituale pentru care oamenii au trudit până acum par superficiale, iluzorii, căci uitarea şi prăbuşirea lor în întunericul nopţii le este propice. Noaptea, omul nu mai acţionează după reguli. El caută numai plăcere, caută să-şi umple timpul prin excese şi epuizare, prin dorinţa de nou, care îl duce în împrăştiere, prin entuziasmul pentru tot ce este mult, pentru creaţiile tehnice, pentru aglomeraţiile de oameni, pentru joc şi râs. Or, toate acestea sunt satisfacţii fără participare interioară. În noapte oamenii par amestecaţi şi fără însuşiri individuale. Iată de ce încep să cred că închiderea restaurantelor, hotelurilor şi cafenelelor face parte dintr-un plan strategic european pentru a-i scoate pe oameni din aceste locuri şi pentru a le forma tinerilor un nou stil de viaţă, mai aplecat spre muncă, nu pe distracţii. Altfel, China o va lua înaintea Europei, chiar şi a SUA. 

Într-o zi l-am invitat pe Kim la munte, să vadă şi el frumuseţea Muscelului nostru. L-am convins cu greu să meargă cu mine, într-o zi de sărbătoare, când a putut să plece de la magazin. Am luat-ope râul Argeşel în sus până am ajuns într-un sat ce părea înfăşurat imaterial într-o ceaţă deasă ca o foaie de cort. De fapt, acolo nu era un sat, ci o colonie de romi. După ce am trecut de primele case, rudimentar construite, într-un loc oarecum ferit de drumul principal, am dat de un foc muribund, din care ieşeau ultimile sctânteieri de cărbune. Jarul se îmbrăca în cenuşă. Am aflat de la un copil că în locul acela a fost petrecere mare. Apoi, odată cu lăsarea serii, petrecăreţii s-au strâns din nou sub un şopron al unui rom mai înstărit şi au continuat să se distreze. 

Când a auzit muzica lăutărească, Kim s-a umplut de bucurie, iar ochii i-au strălucit ca niciodată. Ne-am îndreptat spre locul unde era veselia şi ne-am strecurat printre petrecăreţii înfierbântaţi. Lăutarii cântau şi rânjeau, dezgolind nişte dinţi albi ce le brăzdau feţele ca într-o reclamă de produs alimentar. Nimeni nu purta mască de protecţie, nimeni nu păstra distanţa faţă de celălalt. La semnul lui Kim, am rămas privind la veselia aceea exaltată şi am citit pe faţa tovarăşului meu o deosebită satisfacţie. 

Se înnoptase bine şi noi rămăsesem captivaţi de distracţia acelor oameni. Ne trezea la viaţă o muzică ce ţesea jerbe sonore. În funcţie de ritmul muzical impus, tinerele îşi ondulau corpul, iar junii înfierbântaţi le sorbeau cu priviri ascunse, pline de pofte. Lângă mine, un băieţel şi o fetiţă erau cuprinşi într-un dans nefiresc şi, totodată, prea îndrăzneţ pentru vârsta lor. Îmbrăţişarea lor părea mai mult o provocare pentru cei mari, ba chiar o declaraţie de dragoste, ridicolă, desigur, dar cel puţin un semn al prezenţei lor într-un loc ce nu le aparţinea. La un moment dat, bieţii copii au fost aproape călcaţi în picioare de un tip emfatic, care-i vorbea unei tinere cu nervozitate, care gesticula, asuda ca un armăsar arab aflat într-o cursă cu obstacole. Astfel că dansul copiilor a fost întrerupt brusc, iar distracţia erosului anticipat de ei a încetat, spre a face loc lacrimilor curate şi nevinovate. Dar scenografia lacrimilor a dispărut ca prin farmec imediat ce lăutarii au renunţat să mai cânte, iar perechile de dansatori şi-au reluat locurile la mese. Bieţii copii, loviţi, s-au reîntors şi ei la jocurile specifice vârstei. Li s-au alăturat şi alţi copii, în vociferările moralizatoare alemamelor bune de gură, ce strigau de parcă s-ar fi adresat unor surzi. Copiii nu s-au plâns de această agresiune acustică. Mamele lor, dichisite, greu parfumate, au trecut foşnind spre ringul de dansimprovizat, când muzica a reînceput, urmate de nişte bărbaţi ce păreau ameţiţi, nu beţi. În locul acela era un amestec de părinţi, tineri şi copii fără vârstă. Toţi participau la coregrafia dansului, nu exista nicio diviziune a jocului. În mulţimea aceea am văzut frivolitate din partea părinţilor şi o îndrăzneală prea mare din partea copiilor. O îndrăzneală ce m-a pus pe gânduri şi care infirmă cele spuse de psihanalişti, şi anume că la vârsta de şapte ani nu avem de-a face cu o senzualitate conştientă. Apoi am mai avut o confirmare: hotărârea guvernanţilor de a ne băga în case după oara 23 este binevenită.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio