Între orele 11 şi 13, interval în care deplasarea vârstnicilor pentru rezolvarea stocurilor de alimente sau medicamente este permisă, puţină lume s-a încumetat să iasă pe Strada Mare. Vântul puternic scutura copacii şi vegetaţia înmugurită, iar un sentiment de neîncredere îi încerca pe cei aflaţi în zona centrală a municipiului.
Multe dintre magazinele cu obloanele trase miros deja a faliment, singurele certitudini fiind afacerile bazate pe urgenţele populaţiei: comunicare, bani şi sănătate. Apropo de sănătate, să spunem că toate farmaciile sunt deschise şi, în general, bine aprovizionate, dar şi acum, la o lună de la declararea primului caz de îmbolnăvire cu noul virus în România, fară mult râvnitele măşti de protecţie. Pe acestea şi restul echipamentului le aşteaptă inclusiv medicii în spitale.
În cazul băncilor, accesul este permis la automatele de retragere şi depunere, iar la unele sedii mai lucrează doi-trei angajaţi. Tot atâţia am găsit şi la companiile de telefonie, unde clienţii aşteaptă afară să fie preluaţi. În rest, au început să se închidă şi chioşcurile de ziare. Am aflat că lângă complexul Trivale (de asemenea, închis cu tot cu Profi) o singură tonetă mai funcţionează – nu se ştie până când.
Pe strada Griviţei, surpriză! Un magazin de calculatoare face notă discordantă în peisajul dezolant. Angajaţii mă poftesc înăuntru ca să îmi „rezolve” laptopul de serviciu, a cărui baterie şi-a dat obştescul sfârşit. În toiul discuţiei, sună telefonul: curierul a ajuns cu livrarea la bloc. Mă minunez de promptitudine şi de faptul că, iată, oraşul încă n-a murit. Las acumulatorul pe mai târziu şi dau fuga să preiau coletul.
La întoarcere, vântul nu mă mai sperie. Simt că mă deplasez cu un scop, chiar dacă e unul mărunt. Asta este partea plină a paharului în vremurile tulburi pe care le trăim sub semnul incertitudinii. Cine ştie ce va urma?
