Zilele trecute m-am oprit cu un coleg de liceu la o terasă din centrul oraşului, pentru două vorbe la o cafea. Lângă masa noastră, un tânăr elev cu părul pieptănat peste ochiul stâng, însoţit de două fete şedeau cu sticlele de pepsi în faţă. Fiecare dintre ei era adâncit, se pare de ceva vreme, în tainele celularului personal. Preţ de peste 20 de minute nu au schimbat nicio vorbă. La un moment dat, tânărul îşi pune telefonul pe masă (probabil se-ncălzise prea tare în căuşul palmei), soarbe o înghiţitură de „detergent”, priveşte indiferent la mesele din jur, cască leneş, mai ia o gură de tonifiant şi îşi continuă treaba cu I-phone-ul. Fetele şi-au şoptit ceva la ureche, au luat şi ele câte o înghiţitură de licoare „deja dată în clocot de atâta plajă”, apoi au continuat jocul cu sculele performante.
După alte 15-20 de minute, eu şi colegul ne ridicăm şi pornim fiecare către treaba lui. I-am lăsat pe cei trei tineri adânciţi în tăcerea şi necomunicarea lor. În mers, am început un dialog cu mine însumi. Avem în creier 100 de miliarde de neuroni care au capacitatea de a comunica între ei şi de a elabora judecăţi, de la cele mai banale, la cele geniale. Este trist că oamenii, după o viaţă trăită „aşa cum şi-au croit-o”, se duc dincolo fără să-şi pună la treabă mai mult de 15-20% din celulele de soi adăpostite cu dedicaţie în craniile bine concepute de Creator.
Există o stare patologică cu care se nasc unii copii nefericiţi – autismul. Cei atinşi de tara congenitală sunt izolaţi, nu răspund la apelarea numelui sau la solicitări. Au o totală lipsă de empatie, nu-i interesează cei din jur, se ataşează insistent de unele obiecte din preajmă şi au, fiecare, câte un model stereotip de comportament. Psihiatrii infantili depun cu dăruire eforturi disperate să obţină grade minime de inserţie socială pentru aceşti condamnaţi din naştere.
Ce ne facem însă cu nou-născuţii normali, care, înainte de a împlini trei ani, când încă nu vorbesc bine, stau cu tableta pe genunchi şi o manevrează bestial de rapid pe jocuri cu împuşcături, animale fioroase şi accidente grave de maşini. Dacă-i laşi, nu le mai trebuie nimic şi continuă până seara jocul care le consumă timpul şi îi decuplează de la realitatea din jur.
Părinţii care realizează din timp dezastrul psihic, posibil să acapareze peiorativ universul ideatic al copiilor lor, intervin din vreme şi convingător. Cunosc familii care, pe parcursul întregii săptămâni, le confiscă tabletele şi celularele copiilor lor preşcolari sau şcolari, în ideea că programul educaţional normal, cuprinzând activităţile menite să asigure o dezvoltare psiho-socială şi intelectuală pe măsura dotării fiecărui copil, trebuie armonios împletit cu educaţia fizică şi sportul. Dependenţa de celular la copii şi elevi poate fi contracarată metodic, canalizând timpul lor liber către mişcare în aer liber, înot, dans sportiv, gimnastică, tenis de câmp (sau de masă), jocuri sportive în echipă. Forma fizică întreţinută prin mişcare şi sport disciplinează intelectul şi măreşte capacitatea de învăţare, memorare şi ocazional generează şi performanţe intelectuale.
Socializarea „faţă în faţă”, comunicarea verbală, ar fi metoda sănătoasă cu care să înceapă formarea personalităţii, din copilărie, şi măcar până la adolescenţă. Aşa s-a întâmplat cu generaţiile de până acum, care au creat adevărate valori în artă, muzică, literatură, medicină, ştiinţe exacte şi sport.
Omul e ultima fantezie genială pe care şi-a permis-o natura. Dacă pentru operaţii matematice simple elevii caută soluţia în celular, dacă aproape 1/3 dintre absolvenţii de liceu nu ştiu tabla înmulţirii, dacă simple întrebări de cultură generală adresate tinerilor „în trecere pe stradă” se soldează cu răspunsuri apocaliptice, la ce să ne aşteptăm? N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Apreciez celularele de performanţă (dar am altceva de făcut decât să le butonez). Trebuie generat, la nivel de sistem educaţional, un program educativ de utilizare a lor la copii şi elevi, la timpul potrivit, fără afectarea învăţăturii şi culturalizării.
Altminteri, asist cu tristeţe la rodul lipsei de preocupare pentru educaţie, cultură, sport şi formare intelectuală. Este evidentă diminuarea până la lipsa valorilor umane în toate domeniile, atât la noi cât şi în lume. Lipsa de preocupare pentru viitorul omenirii, conflictele armate, proliferarea fără precedent a terorismului sunt semnele alarmante ale pierderii busolei timpului. Dacă se mai poate face ceva, e timpul s-o facem acum!
Dr. Tiberiu STĂNESCU
P.S. În Elveţia tableta este interzisă copiilor până la 6 ani.
