Nu mă bombăniţi. Voi explica imediat cum devine cazul cu „cecitatea” asta. Respectiv, cu faptul că unii dintre noi, dar mai ales oamenii politici, ori nu mai văd bine, ori se fac că nu văd. Adică n-au un orizont, o viziune asupra a ceea ce urmează să se întâmple, ci acţionează, cum se spune, în orb.
La „cestiune”! Şi cestiunea stă aşa. Pluteşte în aer zilele acestea o atmosferă de sărbătoare. Aniversăm Centenarul Marii Uniri, proces deschis de Basarabia. La 27 martie 1918, graţie principiului autodeterminării, dar mai ales eforturilor unioniste şi destrămării a două imperii în urma războiului, primul trup de ţară care revine la patria mamă este Basarabia. După ce se proclamase independentă în ianuarie, la sfârşitul lui martie, Sfatul Ţării decide unirea cu România. Fapt împlinit şi ocrotit cu arma în mână, deoarece cooperarea ucraineană, maghiară şi bulgară, cu largul concurs sovietic, urzise o serie de scenarii menite să strice socotelile românilor. N-au reuşit, fiindcă atunci au existat bărbaţi politici care n-au suferit de orbul găinilor, cum se întâmplă iată astăzi.
De ce spun asta? Parcă sărbătorim centenarul cu sfială, cu teamă, într-o tăcere vinovată. Am publicat marţi, în „Săgetătorul”, o notă cu titlul „Basarabia, separat sau împreună?” Ani la rând, autorităţile locale se organizau astfel încât să omagieze împreună ziua de 27 martie, respectiv unirea Basarabiei cu patria mumă. Doar în acest an, al Centenarului Marii Uniri, paradoxal, primesc acum o săptămână o invitaţie pe această idee de la istoricul împătimit de Basarabia Florin Şandru, piteştean de-al nostru care a ajuns la Academie, iar la vreo trei zile – o altă invitaţie sub semnătura primarului nostru. N-am să fac o legătură cu nota publicată de noi, în care mă întrebam dacă la Piteşti sărbătorim separat sau împreună evenimentul. Asta cu atât mai mult cu cât festivităţile au loc în aceeaşi zi, cam la aceleaşi ore şi, uneori, chiar în aceleaşi locuri. Ne este teeamă să sărbătorim împreună?
Ce-i asta? Orgoliul primarului care nu se însoţeşte la o asemenea sărbătoare cu Florin Şandru, un om recunosc dificil uneori? Cred că dl Cornel Ionică, primar care a evoluat enorm în ce priveşte nu doar capacitatea de a face faţă provocărilor administrative, dar şi în relaţiile cu presa, cu piteştenii, ar fi trebuit să dea dovadă de mai mult tact, fiindcă ştiţi cum se spune despre cel care cedează. Este mai înţelept. Pare să nu fi fost şi astfel ne pune pe noi în dilemă: unde mergem? Oriunde am merge, că nu putem beneficia de ubicuitate, tot vom nemulţumi pe cineva. Pe noi, în primul rând. Mulţi vor dori, probabil, să fie prezenţi neapărat la spectacolul susţinut de artiştii din Chişinău, de la Centrul Multifuncţional Piteşti.
Dar, mă rog, nici asta nu este o problemă. Problema este că nu găsim în noi resursele de a fi uniţi, nici măcar când, simbolic, sărbătorim unirea. Asta e o mare problemă în jurul căreia chiar trebuie să facem tapaj. Până vom înţelege cu adevărat care este rostul de a fi împreună al unei familii, al unei comunităţii, al unui neam. Şi, dacă vreţi, chiar al unui continent. European.
Lucru pe care, iată, dl Dan Manu, preşedintele Consiliului Judeţean, pare să nu-l înţeleagă, dând dovadă de cecitate, ca şi mulţi alţi oameni politici de azi. Cu câtă sinceritate şi entuziasm a aprins la Goleşti flacăra Unirii! De ce nu s-a dus să înflăcăreze cu ea şi întâlnirea primarilor moldoveni cu cei argeşeni, la Corbi? N-a ştiut de această iniţiativă a lui Virgil Baciu, nu-l agreează că este liberal? Sau îi este frică de preşedintele moldovean Dodon!? Ori a fost pricaz de la guvernare să nu onoreze cu prezenţa sa unirea de la Corbi? Oricum ar fi fost, ne este dator public cu o explicaţie. Pe care ar trebui s-o dea şi dl Dragnea, şi dl Valeca, şi alţi „patrioţi”.
Sigur, nu-i mai cerem o explicaţie acum, e prea târziu, fostului preşedinte Ion Iliescu. Care a fost şi el lovit de cecitate politică şi n-a profitat de climatul creat imediat după ’89 pentru a da curs sentimentului fierbinte de renaştere naţională, readucând Basarabia la România. Poate că atunci s-ar fi putut şi n-am mai umbla acum cu tot felul de găselniţe. De la podurile de flori, la uniri simbolice.
Dar, la urma urmei, cecitatea politică, dacă ne uităm puţin în istorie, pare să fi fost o moştenire mai veche. Ea a fost prezentă inclusiv la cel pe care-l admirăm astăzi cel mai mult. E vorba de Ionel Brătianu, când era prim-ministru şi când s-a întors supărat de la Congresul de la Paris, nemulţumit de ce a obţinut România. De fapt, pe drumul deschis de regele Ferdinand şi de regina Maria, cu tactul lui diplomatic, el fusese de-a dreptul grandios. Deşi României i se recunoscuse doar 1% contribuţie, obţinuse şi Basarabia, ofertată de Puterile Centrale în caz de victorie, şi Transilvania, şi Bucovina, promise de Antantă. La urma urmei, fusese înfăptuit visul de veacuri al neamului. Merita să se întoarcă în ţară în triumf, dar el părăsise mânios Parisul. Era omul care – cum scrie în Memorii I.G. Duca – „aducea în geanta lui tratatul internaţional unde se recunoşteau graniţele României reîntregite”. A străbătut, la întoarcerea în ţară, satele şi oraşele ca un simplu turist, „fără o recepţie, fără o aclamaţie, fără un arc de triumf, intrând în capitala României Mari”. Păi, în această situaţie nu doar politicienii vremii au dovedit cecitate, ci şi norodul, care-şi însuşise mentalitatea defetistă a clasei politice, bântuit de un „complex de victimizare” care – cum scrie Sorin Alexandrescu în „Paradoxul român” (Ed. Univers, Buc. 1998) – se va repeta şi la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial. „Aliaţii ne trădează, Occidentul ne aruncă în braţele Rusiei”. Este asta cecitate politică de percepţie sau nu?
Sigur, recunoştinţa e floare rară, iar uneori devine chiar o povară. Iar povara acum este pe umerii actualilor oameni politici. Se vor ocupa în continuare de uniri simbolice, care, iată, încep să… facă pui şi la Argeş. Se vor gândi la unificarea efectivă, concepută pe valul european, mizând pe apropierea prin legi, reforme, învăţământ, instituţii, ori ne vom ţine în continuare doar de festivisme, fără a ne gîndi la viitor. Căci, în ce priveşte viitorul nostru, alţi doi bărbaţi politici, ce-i drept, nu români, aveau o părere tare proastă despre români şi România.
Citez din corifeii marxism-leninismului, Marx şi Engels, care încă din 1948 – vezi vol. „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”, de Larry Watts (Ed. RAO, Buc. 2012) – îi considerau pe români un popor „degenerat” , „neviabil”, „popor fără istorie”, fără vreo „capacitate de supravieţuire şi fără vreo speranţă de supravieţuire”, destinat „asimilării”… S-au înşelat cei doi făuritori de revoluţie? Cu siguranţă! Au probat că şi ei suferă de cecitate politică.
Să ne mai mirăm de ai noştri? Să ne mirăm, fiindcă-s români şi se bat cu pumnul în piept că nu mai pot de dragul acestei ţări. Mai ales la ceas de mare sărbătoare, când unii o iau pur şi simplu pe arătură, fiindcă nu văd drumul cel drept. Măcinaţi de orgolii mai mici sau mai mari.
