Începutul nu are durată. El este un instantaneu în afara duratei: „«începutul» este ceva indivizibil și fără dimensiune. După cum începutul căii nu-i calea, iar începutul casei, nu-i casa, tot așa nici începutul timpului nu-i timpul, dar nici cea mai mică parte din timp.(…) Deci, Moise a spus: «Întru început a făcut», ca să cunoaștem că începutul lumii a luat ființă (dintr-o dată) fără scurgere de timp, odată cu voința lui Dumnezeu„(Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 6.).
Analizând ceea ce spune Sfântul Vasile cel Mare în legătură cu geometria actului creator, vedem, în mod surprinzător, trimiterea la singularitatea din care izvorăște creația ca eveniment, reprezentată ca o breșă circulară prin care iese în existență lumea, și apoi ca punct în care întreaga creație în sfârșit se va întoarce către izvorul prin care a intrat: „Să nu-ți închipui că cele ce le vezi sunt fără început și nici, pentru că cele ce se mișcă pe cer aleargă împrejurul tău în cerc și pentru că începutul cercului scapă simțurilor noastre, să socotești că natura celor ce se mișcă în cerc este fără început. […] Pentru că chiar dacă începutul și sfârșitul cercului scapă simțurilor noastre, totuși, cel care a deschis cercul, la început (l-a deschis) într-adevăr din laturile sale, cu un centru și cu o anumită distanță de centru. Așa și tu, pentru că cele ce se mișcă în cerc revin la locul lor de pornire, având o mișcare continuă și neîntreruptă, să nu te înșele aceasta și să spui că lumea este fără de început și fără de sfârșit. Că «chipul lumii acesteia trece» și că «cerul și pământul vor trece»[…] Trebuie, deci, neapărat ca cele ce au început în timp să se sfârșească tot în timp [deodată cu timpul]”(Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia I-a la Hexaimeron”, 3.).
Trecând lumea dincolo de acest hotar, de la potențialitate la fapt, adevărul poruncii prinde substanță creată. Această reprezintă cea dintâi frontieră a creației, frontiera dintre ceea ce Dumnezeu știa că va porunci și ceea ce numai El putea ști să conceapă. Lumea nu vine dintr-o existență cauzală creată, ci la porunca lui Dumnezeu Cel necreat. Ea vine din ceea ce încă nefiind creat nu putea fi numit, adică „din nimic” (Înțelepciunea lui Solomon 11:17). Așadar, creatul era inexistent imediat înaintea momentului său de a fi, pentru că nu a venit în existență dintr-o substanță preexistă și nici nu este natură necreată. Și pentru că nu-și ia substanța din însăși natura necreată a faptului de a fi a lui Dumnezeu, nefiind opozabilă și nici complementară – ca sens existențial – lui Dumnezeu, își ia substanță din rațiunea cauzală a faptului de a voi să existe pe care Dumnezeu i-o imprimă. Doar sub acest aspect se poate spune că „ceea ce intră în devenire, ca și substanță creată” se poate manifesta potențial mai înainte de a trece prin actul de «a fi», ca rațiune preexistentă sieși. Iar această rațiune exista în Dumnezeu mai înainte de timp sub forma conceptualizată a unei substanțe inexistente, dar nu imposibil de a fi creată, pe de o parte pentru că nu exista mai înainte un timp în care să fi fost, și pe de alta pentru că trece dincoace de timpul în care nu exista, fiind adusă în fapt la porunca «să fie!».
Din această perspectivă se spune că ea, creația, a fost adusă din nimic ca substanță, însă nu și ca rațiune potențială, întrucât potențial a existat în rațiunea lui Dumnezeu, deîndată ce Dumnezeu a gândit să fie. Totuși, dacă între faptul de a voi «să fie», care ține de existența necreată, nu se poate pune semn de similaritate cu faptul de «a fi», al existenței create, înseamnă că între gândul lui Dumnezeu și momentul aducerii creației în act este un anume interval circumscris atemporalității imposibil de reprezentat. Cu toate acestea, exact această distanță de (ne)timp dă definiția faptului că existența creată nu este veșnică, adică nu poate fi egală cu Dumnezeu în prerogativa de «a fi», pentru că nu a fost un moment în care să fi fost înainte de facere. Dar marele miracol al lumii este că ea, ca potență, a existat în planul cauzal umplut de rațiunea lui Dumnezeu.
Însăși preexistența veșnică a lui Dumnezeu face diferența de timp între durata naturii Sale și durata așezării în potențial a naturii create, ca proiecție preexistentă a acesteia față de faptul ei de a fi. Iar această diferență de timp dovedește că preexistența veșnică a lui Dumnezeu nu solicită faptul ca lumea creată să fie necesară Creatorului, nici măcar ca rațiune a acesteia de a fi, ci neapărat reprezintă expresia libertății Sale de a voi să fie. Aceasta dacă înțelegem în ce fel se poate manifesta timpul înainte a fi așezat în hotarele faptului de a fi, pentru că deodată cu creația a fost adus la existență și timpul. Încât, distanța de anterioritate pe care o zugrăvim aici ca și diferență între faptul lui Dumnezeu de a fi veșnic, și faptul lui Dumnezeu de a gândi raționalitatea lumii ca pe un eveniment deloc necesar Sieși, pentru ca El să poată fi, nu o înțelegem ca durată a unei temporalități asimilate timpului creat, ci ca durată a unei temporalități de dinainte de timpul creat, ceea ce ține de logica existenței lui Dumnezeu dincolo de esența timpului.
Avem, așadar, o diferență între veșnicia rațiunii lui Dumnezeu privind creația, preștiința lui Dumnezeu despre ceea ce vrea să gândească în Sine și alegerea lui Dumnezeu de a gândi când voiește. Faptul că Dumnezeu voiește să gândească rațiunile lumii la un anumit moment de început al rațiunilor despre ea, nu exclude faptul că ar fi știut ce gândește mai înainte de a da curs acestor rațiuni. Și dacă rațiunile existenței lumii nu sunt nici deodată cu Dumnezeu însuși, dar nu a existat nici veșnicie în care Dumnezeu să nu fi știut despre ele, înseamnă că Dumnezeu alege să întemeieze gândul asupra potențialităților lumii anterior facerii și posterior faptului Său de a fi, care este un fapt absolut veșnic.
Preot Lucian GRIGORE
