În ultimele trei luni, în toate ţările, problema principală care a capacitat sistemele naţionale de sănătate a fost pandemia indusă de Covid-19. Personal, prin profilul specialităţii mele, n-am fost implicat în această luptă cu un duşman invizibil şi atât de periculos.
Fără să fie o urgenţă, mi-a intrat în cabinet un bărbat tarat şi cu multe comorbidităţi ce dau măsura stării de sănătate îndeosebi a românilor care trăiesc în mediul rural. Are 70 de ani, este un fost tractorist longilin şi slab de poţi să-l iei la un curs spre a le preda studenţilor medicinişti anatomia oaselor peste care Dumnezeu a pus piele pentru ca ele să nu se împrăştie.
Fizionomia seamănă cu cea a unui somon bătrân şi epuizat, care, după un drum uluitor de mii de kilometri, scăpat din ghearele urşilor Grizzly, aşteaptă să-şi depună lapţii şi apoi să moară: ochii de un verde spălăcit, buze subţiri şi vinete, fără niciun dinte rămas în gură. Ani de zile a suferit de pelagră, are o hepatită cronică evolutivă, iar pe buza inferioară se vede un pui de cancer, exact pe locul unde peste 60 de ani a ţinut ţigările pe care le-a fumat „sudate una de alta”.
Copil de la ţară fiind, într-un sat unde se cultiva şi tutun, a făcut cunoştinţă cu această plantă nenorocită de la vârsta de 10 ani. Frunzele uscate le mărunţea şi le învelea în hârtie de ziar sau în foi de porumb şi apoi fuma cât era ziua de lungă. Pe la adolescenţă a început să bea. I-a plăcut „trăscăul” precum viţelului însetat apa proaspătă. La şcoală nu s-a dus decât câteva clase. S-a făcut tractorist în satul său, i-a mers bine, a trecut la „Carpaţi”, „Mărăşeşti” şi la coniac „Zarea”.
„Mai acu’, după ce mi-au spus doctorii că pot s-o merlesc din cauza ficatului, nu mai beau decât 100 grame de aţâfelnic pe zi. E un fel de tărie, o albitură care, după ce o bei, usucă scoarţa copacului dacă te pişi pe el. M-au găsit şi cu adenom la prostata bărbatului.”
