Ce se întâmplă azi la Pitești? Sincer? O sinucidere curată!

Dimineața când mă scol, prima imagine care-mi apare este o macara reflectată în oglindă, pe fereastră, sugerându-mi tonic că-n centrul Piteștiului se construiește. Și-mi vine să fredonez cântecul de altădată: „Zeci de blocuri râd în soare, macarale…”. Uneori, macaraua asta chiar se învârte pe cerul dimineții, alteori îmi oferă un braț inert și, pe cale de consecință, un sentiment depresiv. Și, uite așa, vorba lui Paul Anghel, mă trezesc și eu suspinând după recenzia edificiului, după cronicarii apți să facă rencenzia a ceea ce construiește în oraș.

Piteștiul este al treilea oraș, în ordine cronologică, după Curtea de Argeș și Câmpulung, care trezește interesul suflării argeșene și nu doar al ei. Al treilea, istoric vorbind, fiindcă alminteri există o migrație a populației dinspre țară spre o metropolă în plină dezvoltare urbanistică, motiv care-l propusează pe primul loc în atenția celor ce vor să cumpere o casă în Pitești. Până și cutiile de scrisori sunt pline cu anunțuri care exprimă dorința de a cumpăra un apartament, nu doar cererile care asaltează agențiile imobiliare. Care agenții se grăbesc și ele să ofere spre vânzare apartamente, vile în noile cartiere, case vechi ori în construcție. De prețuri să nu mă întrebați, fiindcă ele au luat-o în sus ca mai tot ce mișcă în tranziție. Oare?!

Să nu mă întrebați dvs., dar eu nu pot să nu mă întreb, ca altădată Henri Stahl, dacă Piteștii nu se duc și de ce se duc, unde se duc, cum se întâmpla cu peste o sută de ani în urmă cu Bucureștii? Sigur că se duc, este în firea lucrurilor, a dezvoltării urbanistice, economice, sociale, dar ceva – ceva din „orașul – târg” trebuie totuși să rămână, fiindcă ține de istoria noastră, de memoria noastră afectivă, dacă vreți de identitatea noastră. Îmi place să găsesc, în cărțile pe care le citesc, referințe mai mult sau mai puțin sentimentale, despre urbea noastră care „purcede” documentar de pe la 20 mai 1388, când Mircea cel Bătrân făcea o danie – o moară – în hotarul Piteștiului, deci în localitatea administrativ numită Pitești. Mă bucur să dau peste o însemnare a lui Iorga, de pe la începutul veacului trecut (1904), despre „orășelul frumos îngrămădit între muncele”, unde exista „o fericită stare de mijloc, harnică și econoamă”.

Ce se întâmplă azi la Pitești? Sincer? Și arhitectonic, și cultural, un dezastru, o sinucidere curată! Nesimțire curată. Știu că unii vor sări în sus, de regulă cei ce constituie corpul autorității noastre, fiindcă se vor simți „atinși” la … buget. Că, la urma urmei, nu prestigiul, nu farmecul și frumusețea, nu chipul nostru urbanistic contează, ci banii care se duc în portofel, la salariu. De la stat (degeaba!), nu de la privat, că privatul, de regulă în vremile astea, trage targa pe uscat, sătul de demagogia, nevrednicia și netrebnicia celor aflați la guvernare. Și nu vorbesc doar de furia demolării din regimul trecut, când s-a făcut o „selecție” a ceea ce trebuia dat jos și ce trebuia păstrat într-un „oraș – târg”, respectiv primărie, muzeu, biserici, străzi. Vorbesc, mai ales, de invazia prostului gust, a kitsch-ului care ne-a invadat imediat după evenimentele din 1989, când mai toată lumea s-a grăbit să plombeze între blocuri tot felul de hardughii destinate activității de privatizare. Activitate care rupea gura oricui s-ar fi opus dinspre partea autorității de sistematizare. Ca autoritate era contestată în fel și chip. În așa fel și-n așa chip, că – vă amintiți! – dl. Băsescu a câștigat alegerile la primărie, promițând că va curăța Bucureștiul de pădurea de chioșcuri. Un fel de „Stop chioșcăreala!”, demarat și la Pitești.

Cumva, lucrurile la fel s-au întâmplat și în Piteștiul nostru drag. În ultimii 30 de ani, s-a construit aici într-o veselie, și bine, civilizat, dar și rău, insalubru, urât, scuzați, grețos de-a dreptul! Nu știu dacă primăria a avut timp să facă un inventar cu tot ce a fost edificat în urbe – o vreme nici n-am avut arhitect șef, că era salariul prea mic! – dar, dacă nu, acest lucru se impune de urgență. Îl rog pe dl. Cristian Gentea să nu sară în sus, dacă îi ajung sub ochi aceste rânduri, fiindcă nu la domnia sa mă refer, când scriu că Piteștiul arată într-un hal fără de hal. Fiindcă domnia sa abia a venit la primărie și pare să înceapă să ne dea satisfacție și nouă, orășenilor, care nu vrem doar o fântână cântătoare în fața primăriei – e frumoasă, nimic de zis! – ci, în primul rând, sistematizare, construcții nu doar utile, ci și estetice, un patrimoniu care să fie conservat și valorificat în stil modern.

Nu intenționez aici să fac un inventar al urâțeniilor orașului nostru, nici al clădirilor vechi care trebuie păstrate ori demolate, ci doar să mai subliniez o dată nevoia de ordine și disciplină în perimetrul arhitectonic al municipiului, preocupat altminteri și de statutul său metropolitan, apropo de transportul din și spre comunele aflate în vecinătatea lui. Iată, în sfârșit, o clădire prin care s-a perindat cândva și PDL-ul, unde începuseră să colcăie șerpii, în buricul târgului, a intrat, grație d-lui Gentea, în spațiul de interes public, unde înțeleg că, dincolo de igienizare, se vor face niște amenajări socialmente necesare. Un proiect pe care abia așteptăm să-l vedem cum prinde viață, proiect pe care-l dorim multiplicat și pentru atâtea alte clădiri aflate în paragină. Și nu-i vorba numai de sediul UAP, nici doar de hanul „Cuțitul de argint” de pe Sf. Vineri ori de casa în care a locuit pictorul Gh. Vrăneanțu, ci de o mulțime de clădiri, unele gemând de istorie, altele de nepăsare!

Important este – și de asta scriu, acum și aici! – să nu mai continue crima care s-a comis până acum, victima fiind orașul nostru drag. Fiindcă, vorba d-lui Pleșu, neliniștea asta mai veche să nu mai continue să ne bântuie pe cei cărora ne pasă de Piteștiul de ieri și de azi. Al nostru, nu al altora!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio