Despre consumul de alcool şi consecinţele nefaste ale alcoolismului cronic am avut ziceri repetate în rubrica de sănătate. Este un viciu dăunător sănătăţii şi societăţii în ansamblu. Cert este că atunci când un individ ajunge să consume zilnic cantităţi crescute de alcool de până la un litru de ţuică (sau alte tării) el devine dependent nu numai faţă de alcool, ci şi faţă de doza zilnică pe care o consumă. Deseori, „cu alcoolul la bord”, îşi vede liniştit de treabă (la munca fizică, într-un birou sau chiar într-un spital). Am cunoscut colegi, predominant bărbaţi, dar şi femei care consumau zilnic alcool în timpul serviciului; se ştia de ei, dar niciodată nu s-au luat măsuri coercitive drastice asupra lor de către factorii de răspundere.
Sevrajul de alcool este întreruperea bruscă a consumului (voluntară sau involuntară), cu consecinţele biologice şi comportamentale dintre cele mai diverse: delir, injurii adresate semenilor din preajmă, violenţă fizică până la atacuri cu arme albe sau arme de foc. „Delirium tremens” este forma cea mai gravă a sevrajului alcoolic. Îndrăznesc să evoc din amintirile mele de „soldat în halat alb”, cele mai multe din practica de spital. Iată descrierea a trei cazuri.
Într-o după-amiază, când uşa din capătul coridorului era deschisă de personalul de curăţenie „în exerciţiul funcţiunii”, un pacient s-a apropiat de ea în fugă, a strigat „uite mieii”, a escaladat grilajul metalic insuficient de înalt şi a plonjat în gol de la etajul opt. Consecinţele căderii pe betonul ce împrejmuia clădirea vi le puteţi imagina cu uşurinţă.
În cazul al doilea era implicat un inginer tânăr (avea 38 de ani), dotat cu o inteligenţă mult peste medie, mare consumator de alcool, în evidenţa şi tratamentul nostru de câţiva ani. În una din zile, pe la ora 11, una din asistentele din sector mă anunţă că unui pacient din rezerva 3 îi este foarte rău. L-am găsit într-o baie de sudoare, agitat, tremurând din toate segmentele corpului, cianozat şi inconştient. Inima îi bătea de aproape 180 de ori pe minut. Am acţionat rapid, l-am încălecat şi i-am imobilizat ambele braţe şi le-am cerut asistentelor să-i administreze câte o fiolă de Diazepam intravenos. S-a liniştit în trei-cinci minute şi asta pentru că s-a acţionat rapid. Pacientul nu a abandonat alcoolul, a dezvoltat o ciroză hepatică evolutivă, cu sfârşit previzibil.
Cazul al treilea este cel mai reprezentativ şi l-am descris într-o carte. În urmă cu aproape 24 de ani, când „Urgenţa” de boli interne şi cardiologie se afla în apropierea serviciului de pază, la intrarea în Spitalul Judeţean, o asistentă de la serviciul respectiv, în garda de noapte (să fi fost orele 22.30-23), m-a anunţat telefonic că un pacient de aproximativ 55-56 de ani face prăpăd în camera de urgenţe. A aruncat cu un scaun în geamuri, a bătut un infirmier aflat în prag de pensionare, a lovit cu brutalitate pe cele două asistente de serviciu şi a spart telefonul fix. Am sunat la portar, dar acesta a refuzat să se implice când a văzut de ce era în stare actorul piesei în derulare. Am anunţat poliţia de sector care nu s-a deranjat (aşa că bunul lor obicei în slujba comunităţii are tradiţie). Şi atunci am anunţat asistenta că singura soluţie era ca eu să cobor rapid, pregătit mental şi fizic de o confruntare cu individul. Una din asistente a pronunţat numele meu, l-a anunţat pe individul agitat că voi veni să-i cer socoteală, iar acesta, când a auzit numele meu, a luat-o la fugă şi s-a pierdut printre maşinile din parcul spitalului. După o cercetare imediată am depistat că autorul violenţelor era un alcoolic cunoscut, internat la etajul şapte, la Medicală 1, care, aflat în sevraj etanolic, ceruse să i se dea o salvare să meargă acasă la soţia lui care intrase şi ea într-un atac de panică.
Cazul Spitalului de Psihiatrie Săpoca a zdruncinat pur şi simplu o mare parte a populaţiei, care a aflat despre masacru de la televizor. De vină, la modul general, este sistemul de sănătate în întregime. Efortul financiar, de mărire a salariilor medicilor şi personalului din sistemul bugetar a fost necesar, dar nu în totalitate şi binevenit. În sistem s-a adâncit dezordinea generată de lipsa fondurilor financiare. Internarea de-a valma, în saloane cu multe paturi, a bolnavilor cu boli psihice, împreună cu cei aflaţi la dezalcoolizare este o măsură aberantă. Din câte ştiu, numai în puţine clinici de psihiatrie din ţară există dotare specială şi medici de specialitate pentru aşa-zisa dezalcoolizare.
Ancheta condusă de un ministru care nu este medic, soldată cu penalizări la salarii şi destituiri, n-a avut în niciun caz un final fericit şi rezolvarea situaţiei se află undeva „departe”, unde „e iubirea mea”. Mai trebuia să-l aducă doamna ministru pe Dan Bitman şi era mai bine.
P.S. Pierderea speranţei este răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om. N-o ai decât dacă ai norocul s-o întâlneşti.
