A fost o vreme când poporul nostru şi-a reclădit viaţa socială pe crezul religios care susţine că românii s-au născut creştini. Este vorba de perioada ce a urmat Unirii de la 1918. Acest crez a fost îmbrăţişat de Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Arsenie Papacioc, Andrei Scrima şi mulţi alţii. Generaţia acestor mari români a trăit, sub o înfăţişare temporară, un destin metafizic unic. Mărturisesc cu regret că mi-a trebuit mult timp pentru a înţelege crezul lor. Petre Ţuţea spunea că românii nu au înlocuit o religie cu alta. Or, la Roma, de exemplu, la începuturile creştinismului, credincioşii au fost siliţi să-şi găsească refugiu pentru închinare în catacombele ei umede. Deasupra acestor grote subterane forfotea cetatea cu pieţele şi forumul cu palatele şi templele, cu arenele şi fântânile din marmură, cu tropăitul sutaşilor. În caverne, în schimb, se adunau dezmoşteniţii vieţii de deasupra, care au transformat aceste întunecate încăperi în cele dintâi catedrale ale creştinismului. Apoi, creştinii au ieşit la suprafaţă, după ce mulţi dintre ei au fost sacrificaţi în numele unor zeităţi păgâne. A trebuit, mai târziu, ca un papă oarecare să consacre creştineşte monumentele antice, transformându-le în biserici creştine. Mai toate aceste monumente şi-au pierdut numele şi destinaţia străveche. Şi astfel, fără mirare, putem vedea zeii fabuloşi înlocuiţi cu martiri creştini, zânele mitologiei cu sfintele creştine. Panteonul lui Agrippa e astăzi Biserica Tuturor Sfinţilor. Sfânta Maria a detronat-o pe Iunona, pe Vesta şi Minerva. Se spune că statuia Sfântului Petru ar fi cea antică a lui Traian; numai capul i-a fost schimbat împăratului roman.

Prin urmare, creştinii de prin Carpaţi nu au trebuit să înlocuiască sau să dărâme cine ştie pe cine, aşa cum s-a întâmplat la Roma. Ei, dimpotrivă, de la începuturi au căutat în mod voluntar spaţiile întunecate ale grotelor sau mânăstirile de la poalele munţilor. Creştinii noştri ştiu că adevărul trece, mai întâi, prin subterană, ca abia apoi să se ridice la cer. La noi, localităţile au apărut în jurul schiturilor şi mânăstirilor, nu invers, determinând şi apariţia târgurilor. Se cunoaşte că între Câmpulung şi Curtea de Argeş este un târg săptămânal unde ţăranii îşi schimbă produsele gospodăreşti şi mărfurile din comerţul mărunt. Acest târg de la Domneşti a fost amplasat la jumătatea distanţei dintre cele două oraşe şi pentru că, pe Râul Doamnei în sus, se aflau foarte multe schituri şi grote în care se rugau călugării.

Cunoaştem „Corbii de Piatră”, care este ultima biserică săpată în piatră rămasă dintr-o mulţime de astfel de lăcaşuri. La fel, stânca pe care se află astăzi Schitul „Negru Vodă” de la Cetăţeni a fost cândva locul unde fuseseră săpate sute de grote pentru călugării creştini şi solitari. Urmele acestor grote se mai văd şi astăzi. Nu mai vorbesc de biserica din piatră de la Nămăeşti! În aceste schituri au venit, de-a lungul timpului, bărbaţi tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, chinuiţi de dureri şi de mustrări ascunse. Un astfel de tânăr a fost şi Arsenie Papacioc. Acest om a traversat întregul secol al XX-lea şi a făcut parte din generaţia care considera că românii s-au născut creştini, dar şi din generaţia „Rugului Aprins”, fiind chiar membru al acestui grup.

A fost prigonit şi închis de comunişti, fiind întemniţat mulţi ani. Însă pentru acest om detenţia comunistă nu a fost altceva decât un mijloc de a-şi găsi sinteza vieţii şi a morţii. În lumea subterană de la Jilava, de la Sighet, Aiud şi câte or mai fi fost, ca şi în grota sa din munţi, în succesiunea interferenţelor umane cu cele materiale şi divine, Arsenie Papacioc nu a făcut altceva decât să caute unitatea, să realizeze reuniunea stărilor sale discordante într-o largă armonie.

Astăzi, însă, creştinii români şi-au construit o casă la nivel naţional, în care să ne regăsim cu toţii atât în neam, cât şi întru credinţă. Această casă este Catedrala Mântuirii Neamului. O zidire pentru o mie de ani! Iar dacă frământările noastre politice, luptele dintre partide şi alte grupuri politice ale acestor zile se vor stinge peste noapte de parcă nici n-ar fi fost, construcţia aceasta măreaţă va dăinui în veci. S-au auzit şi voci contra acestei construcţii întru slava lui Dumnezeu. Însă noi ştim că până şi francezii, în timpul revoluţiei lor, au vrut să dărâme Catedrala Notre-Dame, spre a amenaja în locul ei grădini de legume, întru îndestularea cetăţeanului. Dar, fireşte, un asemenea monument, la care toţi francezii au lucrat trei sute de ani, nu a putut fi dărâmat. Revoluţionarii s-au mulţumit a sfărâma capetele câtorva sfinţi, a rupe icoanele de pânză şi a arunca ornamentele liturgice în noroi. Şi totuşi, în anul 1797, Catedrala  Notre-Dame a fost declarată drept „templul raţiunii”, iar o femeie goală a fost aşezată în locul Preacuratei Maria, s-o reprezinte pe Zâna Raţiune, spre care a mers poporul cu dictatorul Robespierre în frunte, ce se înălţase la rangul de patriarh al noului cult. Revoluţia franceză de la 1789 ne-a făcut să vedem cât de departe se întinde de fapt bestia lipsită de credinţă din om. Şi astfel de vorbe lipsite de credinţă am auzit în ziua sfinţirii Catedralei noastre, lângă care zeci de mii de români s-au adunat întru slava ei.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio