Am auzit în ultimii ani critici la adresa unei guvernări care a închis spitale neperformante din ţară. Adevărul pe care-l ştiu medicii este că ar fi trebuit închise şi altele ce au şi azi lipsă de specialişti, circuite improprii, saloane şi mobilier vai de mama lor, aparatură veche, lifturi cu care poţi cădea oricând în gol, curţi pline de gunoaie, bălării şi şobolani.
La 30 iunie 1997, în acest colţ de pagină semnam tableta cu titlul de mai sus. O reiau cuvânt cu cuvânt, pentru că starea lucrurilor nu s-a schimbat semnificativ în bine: „Un medic excepţional, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, a suferit recent o intervenţie chirurgicală efectuată într-o clinică bucureşteană prestigioasă. Locul unde au lucrat mari chirurgi ai acestei ţări arată astăzi mai rău decât în vremea studenţiei mele. Prin curte, haite de câini costelivi; clădirea este coşcovită, saloanele au pereţii murdari şi crăpaţi; paturile şi noptierele nevopsite sunt cele de mult ştiute; bolnavii îşi aduc adeseori medicamente şi alte materiale sanitare de acasă.
În aproximativ o oră cât am stat în Reanimare alături de cel operat, cu un ziar am omorât pe pereţi doi gândaci, în timp ce alţii mişunau pe sub paturi… După trei decenii petrecute în sectorul sanitar pot spune că situaţia este cam la fel în aproape toată ţara.
Doar cu două săptămâni înainte de a se opera acest medic am intrat pentru prima oară în Casa Poporului, pentru o adunare a Colegiului Medicilor din România. Ce senzaţie am avut? M-am simţit ca orice om normal, ca un pitic în lumea celui care s-a crezut un Gulliver şi care ne-a condus ani de zile destinele. Am auzit părerea unora ce se vor lideri de opinie că trebuie să ne mândrim cu această clădire! Adevărul este că-ţi vine să plângi. Nu de admiraţie, ci de ciudă şi revoltă. Colosul acesta inutil, kitsch-ul în care s-au irosit munţi de marmură, uriaşe cantităţi de mozaic, stejar şi instalaţii sanitare, este clar produsul unei minţi bolnave.
Chiar la preţurile vechi s-au consumat sume ameţitoare, din munca noastră, a tuturor. Aceşti bani se puteau folosi pentru ca toate spitalele din ţară să arate şi să fie dotate azi excepţional. Nostalgicii nu-mi vor da dreptate. Dar numai până în ziua când, Doamne fereşte, vor ajunge pe un pat de spital”.
