Învăţământul românesc trăieşte un paradox: în timp ce se semnalează un eşec al lui, prin „analfabeţii funcţionali”, elevi români sunt premiaţi pentru creativitate, inovaţie. În timp ce i se reproşează şcolii alunecarea spre submediocritate, elevii câştigă olimpiade internaţionale sau se clasează pe podium.
Despre calitatea învăţământului de azi s-a spus şi s-a scris mult, aplicat sau, dimpotrivă, inerţial. Pandemia a dat o lovitură deloc de neglijat şcolii: s-a pierdut din substanţialitate, comunicarea cadru didactic – elev fiind factorul esenţial al pierderilor.
Am privilegiul, prin familie, de a cunoaşte „cât de cât” (dar eu zic că destul de bine) realitatea de azi din şcoală. O sinteză a impresiilor este aceasta: un interes în scădere al elevilor de „a învăţa”.
Revenind la paradoxul semnalat la început, se constată un adevăr tranşant: cine priveşte interesat propriul viitor se pregăteşte! Un rol decisiv aici îl are şi familia, care poate să-i inducă tânărului responsabilitatea faţă de sine, la urma urmei.
Este adevărat că şi aici se manifestă o tendinţă: trecerea pe planul al doilea a culturii generale, în folosul aşa-numitei „specializări” timpurii. Adică alegerea unor obiecte necesare pentru scopul profesional urmărit.
Drama cea mare este însă aici: aproape un sfert dintr-o generaţie de copii de la ţară se pierd în primii opt ani de şcoală; nu mai ajung la liceu! Se citeşte puţin! Auzim despre asta nu numai la târgurile de carte, ci chiar din interiorul şcolii. Aici este locul să subliniem şi multiplele surse de informaţie existente azi, cu observaţia imediată că nu toate sunt de calitate, unele chiar nocive, prin caracterul lor cronofag.
Chestiunea aceasta se pare că a devenit uşor generală la o anumită vârstă. Am citit un studiu dat de Centrul Naţional al Cărţii din Franţa – „Tinerii francezi şi lectura”. „Cititorii din plăcere” – cum sunt numiţi cei care citesc nu neapărat pentru studii – citesc 3 ore şi 14 minute pe săptămână; cei între 7 şi 25 de ani (cititori sau nu) petrec 3 ore şi 50 de minute în faţa micului ecran, dintre care 2 ore şi 50 de minute pe Internet. Interesantă este şi observaţia: 47% dintre tineri (şi 59% dintre liceeni) fac adesea altceva în timp ce citesc: trimit mesaje, stau pe reţele sociale, privesc video, joacă… jocuri sau vorbesc la telefon.
Într-adevăr, este vizibilă pătrunderea telefonului în viaţa de zi cu zi a tinerilor!
Dacă dramatizăm, putem pune întrebarea: cartea, sau ecranul?
Dacă privim lucrurile ca o etapă trecătoare, ne mai liniştim.
Nu vreau, Doamne fereşte, să dau sfaturi, dar nu pot să nu amintesc aici despre pledoaria pentru carte a lui Dan C. Mihăilescu în „Cărţile care ne-au făcut oameni” (Humanitas, 2010).
