Când am vizitat-o pe mama unui prieten la căminul de bătrâni, i-am văzut faţa cum se chinuia într-un spasm fără plâns şi fără lacrimi. Din când în când chipul femeii era străbătut de cumplite viziuni drăceşti, ca imediat acelaşi chip să fie înseninat de imagini pure şi odihnitoare. Era ceva demonic în această femeie, o înspăimântătoare şi imprevizibilă prezenţă. Oare ce pasiuni i-au ars limitele conştiinţei trecând mai departe spre demenţă şi poate spre cine ştie ce neînţeleasă linişte finală? Şi totuşi, era în această linişte o seninătate de simţire cu o incontestabilă graţie interioară, care îmi amintea de femeia de demult. Acum, însă, liniştea aceasta nu era altceva decât pregătirea pentru litania eternă, trăgând după sine poarta ferecată a uitării. 

Prietenul meu mai spera, cu voia Domnului, că mama lui, în curând, va putea fi luată acasă. În încăpere mai era o femeie bolnavă, care îşi făcea de lucru în faţa unei oglinzi. Bătrâna se machia oarecum strident, de parcă folosea fardul pentru a ascunde adevărul. Mă gândesc că masca aceea nu era o laşitate din partea bătrânei, ci un curaj adevărat. Femeia se lupta cu bătrâneţea fadă, aprigă în durerea trupului şi a sufletului. Puţin mai încolo, o altă femeie, poate mult prea tânără pentru căminul de bătrâni, era văzută de către colegele ei de cameră ca o bolnavă închipuită. Mă uitam la această femeie gândindu-mă că „bolnavul închipuit” e un bolnav adevărat ale cărui suferinţe nimeni nu le crede. Cândva, la începutul anilor ’90, o vecină de la ţară, pentru a ieşi la pensie pe caz de boală, le-a spus doctorilor că suferă de o mulţime de boli. Nu era nimic adevărat, însă biata femeie, numai în câţiva ani, a ajuns să sufere chiar de bolile pe care şi le închipuise. 

La despărţirea de mama prietenului meu, aceasta ne-a mărturisit că întreaga sa viaţă i-a fost şi durere, şi bucurie, dar a ajuns copleşită de durere fără să poată număra o clipă de fericire. Fiul ei a asigurat-o că în curând o va lua acasă. Am încurajat-o şi eu, însă o minţeam cu seninătate, pentru că stătusem mai înainte de vorbă cu doctorul ei, care, cu o înspăimântătoare precizie, mi-a spus că nu mai e nicio speranţă. Fruntea bătrânei părea cuprinsă de flăcări reci de un dinamism rătăcit, de o inconştienţă care m-a dezarmat. Am început să-i vorbesc despre câteva întâmplări de demult, pe care ar fi trebuit să şi le amintească. Dar nimic! M-am gândit de multe ori de atunci la femeia aceea bătrână şi senilă. Ce curioase înfăţişări ale destinului trecuseră peste ea? Poate că fiecare înfăţişare răspundea unei întâmplări şi fiecare gest era un semn!

Această descriere e puţin cam suspinătoare, deşi este cu totul adevărată. Dar ea mi-a adus în imagine situaţia în care se găseşte astăzi poporul nostru. Între bătrâna senilă din satul meu natal şi poporul nostru se pot identifica nenumărate similitudini. Drept care, de câte ori îi aud pe politicieni că trebuie să se renunţe în şcoli la predarea istoriei, că trebuie să se mai taie din orele de limba română, îmi aduc aminte de biata femeie de la căminul de bătrâni. (

Oare un popor care îşi pierde identitatea nu ajunge ca această bătrână? Fără istorie, copiii noştri îşi vor mai cunoaşte părinţii? Şi cât de multă dreptate a avut Nicolae Bălcescu, care a spus că un popor care nu-şi cunoaşte istoria nu-şi va cunoaşte nici părinţii! Fără identitatea noastră o să ajungem senini şi senili, în aşa fel încât altcineva să aibă grijă de noi, să ne dea raţia zilnică de hrană şi reţeta de medicamente. Deja televiziunile lucrează în acest sens. Nu e seară de la Dumnezeu ca la unele posturi de televiziune să nu se spună cu cât va creşte pensia peste o lună, două, nouă… Şi bătrânii noştri stau cu ochii ţintuiţi pe micul ecran şi cu speranţă de mai bine în suflete. Şi astfel, construcţia intimă a identităţii noastre, firea noastră elementară, se transformă pas cu pas într-o demenţă colectivă. O ţară administrată de nişte funcţionari care îşi refuză identitatea proprie nu este un popor, ci o populaţie. Or, populaţiile se pierd în istorie, nu şi popoarele. Iar aceste populaţii devin mase de oameni. 

Când am ieşit din curtea căminului de bătrâni, am văzut un bărbat cum se juca cu nişte bani din metal. O infirmieră ne-a spus că omul e din Piteşti şi-i place să se joace cu banii. Îmi dau seama că jocul lui era un simptom al timpurilor actuale. Îl priveam şi îmi venea să râd. Cine nu a râs când a citit comedia satirică a lui Moliere intitulată „Avarul”? Şi totuşi, ce grozavă tragedie e chinul aprig pentru câştigul de bani, care este o adevărată boală a sufletului omului. O boală care ne va duce inevitabil la căminul de bătrâni, unde banii nu mai au nicio valoare.  

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio