În holul unde pacienţii îşi aşteaptă rândul ca să fie consultaţi, bătrâna în vârstă de 75 de ani e liniştită. Din când în când, asistenta deschide uşa invitându-l pe următorul programat. A intrat în cabinet, imediat a început să plângă şi să se văicărească aşa cum fac adeseori cei care-s duşi cu capul. „Aoleoo, nu mai pot! La piele n-am fost niciodată, da’ acu’ o să mor din cauza asta. Ajutaţi-mă cu pastile, injecţii şi creme bune, da’ ieftine, ca să scap de mâncărimea asta cum n-am avut de când m-a făcut mama. Dacă nu mă cunosc, îmi pun ştreangu’ de gât. Sunt săracă lipită pământului, că am o pensie mică de 7 milioane după 35 de ani de muncă: 29 în comerţ socialist, 5 la cantina unde mânca tovarăşii, unul pe la o altă întreprindere.
Un puternicit de la un bloc amărât mi-a spus că-mi dă 3 milioane pe lună dacă fac ordine şi curăţenie pe scări. Zis şi făcut, nu puteam să dau cu picioru’ la pleaşca asta. De unde să ştiu eu că acolo vine seara arulaci din ăia jegoşi, care respiră din pungă?! Domn’e, cu ăştia nu te pui, că nu are ruşine şi nu te bagă în seamă. Parcă e animale. Seara venea câte 2-3 cu pungile în mână, trăgea ce trăgea, se pişa, făcea treaba mare prin colţuri, apoi se culca pe cimentu’ rece şi dormea până dimineaţa când veneam eu la datorie.
Le mai ziceam câteva, da’ cu binişoru’, că nu te pui cu ăştia. Îţi dă una în cap şi te omoară. Nici puternicitu’ nu avea ce să le facă.
Azi aşa, mâine aşa, până mi-a apărut mâncărimea, de silă, de necaz şi de mizeria suportată. Poa’ să-mi dea şi 20 de milioane şi nu mă mai duc la aşa muncă”.
