Când ţineam, la „Jurnalism”, cursul „Introducere în jurnalismul sportiv” (preocupare din care a ieşit cartea cu acelaşi nume), am formulat de câteva ori, la examene, subiectul „Marathon”. Am pornit de la ideea că un jurnalist care scrie despre sport trebuie să ştie cât de cât ce este acela olimpism şi cât de mult a influenţat spiritul olimpic devenirea omenirii.

În literatura de specialitate, cartea lui Victor Bănciulescu – „Jocurile olimpice de-a lungul veacurilor” – este unică. Mi s-a părut că au valoare excepţională cuvintele hoplitului Fideipide (în alte locuri, Filipide): „Bucuraţi-vă, am învins!” Era 13 septembrie 490 î.H. şi el a alergat de aici, de la Marathon, până la Atena să anunţe că Miltiade i-a învins pe perşi.

Proba maratonului – 42,195 km – a devenit simbolică pentru om, pentru capacitatea acestuia de a se învinge pe sine, de a-şi depăşi mereu limitele; de fiecare dată, stadionul este parcă şi mai darnic cu (toţi) maratoniştii, bucurându-se că aceştia au învins! Frumoasă şi nemuritoare pildă despre om!

De fiecare dată la patru ani, Planeta Pământ cheamă, sub cele cinci cercuri olimpice, la întrecere, la bună înţelegere, la pace, la respect planetar. Este evenimentul numărul 1 pentru toate continentele, pentru toate ţările, pentru omenire. Ar trebui – şi acesta este mesajul! – ca în timpul olimpiadelor armele să tacă, orice război să înceteze.
Pentru prima oară în istoria ONU, vă aduc aminte, Adunarea Generală a votat în unanimitate rezoluţia Greciei pentru aplicarea Armistiţiului Olimpic ce prevede încetarea tuturor confruntărilor armate în timpul desfăşurării Olimpiadei – atunci 13-29 august 2004.

La aceste JO de iarnă din Coreea s-a întâmplat un fapt şi mai teribil: pentru prima dată, două ţări aflate în conflict – Coreea de Nord şi Coreea de Sud – divizate ideologic, au convenit să evolueze împreună, sub un steag comun, ad-hoc. Evenimentul va rămâne în istorie! Ce premieră pentru Pacea Mondială! Oare aceasta va fi posibilă, aruncându-se la gunoi tot arsenalul de autodistrugere făurit de om?

Deschiderea a purtat toate dorinţele Planetei: cei cinci copii au dat lumină, simbolic, tuturor năzuinţelor de mai bine, de pace, de dezvoltare sub impulsul celei de a patra revoluţii industriale. Fair-playul sportiv – a juca fair, cinstit – să se transforme într-un fair-play social – iată mesajul. În tribune, şefi de state, capete încoronate şi-au salutat, cu bucurie, conaţionalii de pe pistă. Noi n-am avut pe nimeni la această sărbătoare a lumii. Să nu… cerceteze, poate, DNA-ul că cineva a cheltuit spre beneficiul lui, în timp ce ţara…

…Să nu cumva să se bârfească pe urmă, ca după Soci, lângă cine a stat respectivul, cu cine a vorbit, ce a pus la cale, ce afacere a mai încheiat, ce comision urmează să primească, ce interese naţionale sunt puse în pericol şi… câte şi mai câte!!!

Spiritul conflictual din societatea românească este, probabil, cel mai ascuţit de pe Planetă. Noi nu împrumutăm lumina olimpismului, ci negura războiului politic fără de sfârşit. Noi nu ne bucurăm de „ai noştri”, dacă nu sunt din „partidul nostru!” Noi le dăm celor care fac ceva sau se sacrifică pentru ţară medalii şi titluri post-mortem sau îi uităm de-a binelea!!!

Mi-e necaz să recunosc – pentru că sunt, de obicei, optimist – dar nu pot să nu mă apropii de spusele scriitorului Augustin Buzura: „Am ajuns ţara celor care strigă mai tare şi nu a celor ce ar avea ceva de spus sau de făcut”. Este chiar diferenţa dintre „meritocraţie” în toate ipostazele ei şi „prostocraţie”, în ipostazele de care ne lovim zilnic. Poate mai apuc însă ziua să scriu şi eu: „Bucuraţi-vă, am învins TOŢI!”

Distribuie pe Facebook

Traian Ulmeanu

See Full Bio