Dificilă misiune! În căutarea lui Dumnezeu, a sinelui nostru şi a sensului vieţii, încercam în editorialul publicat între Crăciun şi Anul Nou să aflu dacă poate fi reconciliată religia cu ştiinţa. Dar la ce bun? La urma urmei, trebuie să recunoaştem că, fără religie, simplu spus, lumea noastră ar fi fost mult mai rea, că ea ne-a ţinut în frâu să nu facem atâtea lucruri rele. Acum însă, dacă nu greşesc, ea pierde teren, tot mai mult teren, în favoarea celor care-şi explică lumea recurgând la adevărurile ştiinţei. Dar nu doar ale ei, ci şi la „adevărurile” inventate pentru manipularea omului cu ajutorul biotehnologiei şi al algoritmilor computerizaţi, cum bine remarcă Yuval Noah Harari în cărţile „21 de lecţii pentru secolul XXI” şi „Homo Deus” (Ed. Polirom, 2018). Cu ajutorul lor vor putea controla existenţa noastră „minut cu minut”.

Dacă în această dispută apelăm la corifei, „unul zice hăis, altul cea”, cum e cazul fizicianului german Heisenberg şi al biologului francez Monod. Unul întrevede catastrofa odată cu progresul ştiinţei, celălalt îi conferă în continuare religiei un viitor, dar cu un rol mai mult etic. Rostul ei ar fi să ofere mai ales celor tineri un model de comportament în lumea consumismului, a idolatrizării banului, a inteligenţei artificiale, a exacerbării personalităţii umane şi egocentrismului. Asta în caz că unii dintre noi nu vom face din credinţă un melanj siropos cu superstiţie, telenovelă, miracol, folclor, idolatrie, prejudecată, bigotism ş.a.m.d. Dacă ar fi să definim noua religie în doar trei cuvinte, ele ar fi: Bani, Tehnologie, Confort. Şi, mai pe scurt, BTC. Tânărul de azi, de pildă, nu sesizează că banii transformă relaţiile interumane – păstorite altădată de biserică – în tranzacţii comerciale, că este manipulat cu ajutorul tehnologiei, că nevoia de confort îl obligă să se adapteze la un mediu artificial.

Oricum, este evident că atâta vreme cât slujitorii bisericii nu vor deveni mai activi şi mai creativi, pentru a „eficientiza” şi revigora credinţa, tot mai mulţi oameni rămân să-şi facă idoli din bani cu care să-şi procure automobil, vilă, telefon mobil, fără de care nu mai poate fi concepută existenţa în lumea modernă. Înşişi preoţii, trebuie să recunoaştem, se lasă ispitiţi de Mamona, care în aramaică înseamnă bani, avere. Să nu ne amăgim. O bună parte a tineretului de azi, care resimte insistent influenţa „deşertificării” sufleteşti, va ajunge să divinizeze banul, care, treptat, treptat, devine religia sa nou-nouţă, un stil de viaţă personal, un idol.

Şi o face pentru că e o variantă mult mai „apetisantă” decât cea oferită de biserica lui Hristos, unde nu se prea duce, din inerţie, decât de Crăciun şi de Paşti, fiindcă aşa a pomenit. De la bunica, mai rar de la tata ori mama, rareori de la preotul parohiei unde locuieşte.

Care preot ştie bine că: „Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni: căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Luca, 16:13). Ştie, dar nu ştie nici el prea bine ce să facă să oprească alienarea tinerilor în societatea de azi, deteriorarea sufletului lor sfâşiat de bâlciul politic şi social.

La urma urmei, la ce ar trebui să ne aşteptăm de la religie? Păi, ea ar trebui să ne ajute să „vedem” în viitor să „citim orizontul” sau, dacă nu, măcar să înţelegem şi eventual chiar să şi soluţionăm presantele probleme cu care se confruntă omenirea azi: criza ecologică şi economică, perturbările tehnologice şi meteorologice, războiul nuclear (iminent?), pieţele deschise, locurile de muncă, digitalizarea, imigraţia, îmbătrânirea. Are biserica instituţională soluţii pentru toate acestea şi pentru altele, cum avea pe vremuri când „vindeca” boli, „aducea” ploaia, dacă era secetă? Evident că nu le are, cum se vede că nu le au nici oamenii politici, dar autoritatea şi potenţialul ei ar trebui folosite pentru a-l ajuta pe cel care crede să se adapteze mai uşor la noile exigenţe ale lumii moderne, la integrarea în civilizaţia europeană ce vine cu valori noi, ignorându-le sau chiar negându-le pe cele creştine. De pildă, nou-născutul trebuie altfel înfăşat, decât cum o făcea mama; nu mai posteşti, nu mai mănânci carne, devii vegetarian; nu te mai spovedeşti, te duci la psihiatru; nu mai mergi la pomană, ci la picnic ş.a.m.d. Să recunoaştem că noua religie nu duce lipsă de imaginaţie, mai degrabă cea tradiţională este lăsată să meargă în virtutea inerţiei. Ne-am dori ca pravoslavnica noastră credinţă ortodoxă să fie, deci, mai promptă, să-şi dovedească mai mult solidaritatea şi chiar imaginaţia când e vorba de prestigiul ei şifonat inclusiv de eşecul referendumului de anul trecut privind familia tradiţională. Şi ea atacată de noua „religie” a noii ordini mondiale. Cum salvăm religia tradiţională? Cu încă o cruciadă creştină? Extremiştii şi naţionaliştii musulmani – cum observă Alan G. Jamieson în volumul „Credinţa prin sabie” (Ed. Niculescu, 2016) – îşi iau revanşa terorizând Occidentul secular şi tot mai laic.

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio