„E un spectacol interesant. Şi necesar”, ne-a rezumat, la finalul premierei, dramaturgul Dinu Grigorescu, reputat critic de teatru venit din capitală să vadă la Piteşti piesa „Brâncuși, mon amour!”. Eu, însă, ca mulţi alţii, judec teatrul şi după bucuria pe care o primesc de la el. După emoţia pe care mi-o transmit artiştii. Or, duminică seara, după reprezentaţia din Sala Studio, am avut inima plină.
Ce s-a întâmplat acolo? Ardere şi zbucium. Ţipăt şi şoaptă. Torent şi susur. Hohot şi zâmbet. Lacrimă şi mângăiere. Dor şi fior! Pe rând sau toate deodată! Nouă roluri şi – Dumnezeule! – atâtea trăiri! Nouă muze şi o singură actriţă: Claudia Motea. O gorjeancă. Şi ce gorjeancă! Brâncuşi, al ei şi al nostru, ar fi fost mândru s-o cunoască.
Am aflat-o la conferinţa de presă, cu două ore înainte de spectacol. O mână de om, fragilă şi delicată, toată numai zâmbet şi emoţie. Spunea că a stat cuminte la „Masa Tăcerii”, aşteptând să ne întâlnească la o seară brâncuşiană, pentru care a muncit mult şi cu pasiune. Apoi am văzut-o. Actul artistic, Pasăre Măiastră! Şi-a cioplit din trăiri, rol cu rol, costum cu costum, cele nouă personaje, femeile din viaţa lui Brâncuşi, care, din atelierul parizian al marelui maestru, au ajuns, prin imagini şi sunet, direct la sufletele noastre. Jos pălăria, Doamnă!
De fapt, ce scriu eu aici?! În definitiv, teatrul, ca orice act artistic, înseamnă emoţie. Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Or, despre aşa ceva a fost vorba, despre emoţie trăită din plin, şi la Felix Goldbach, managerul Teatrului „Al. Davila”, coleg de proiect şi de scenă cu actriţa Claudia Motea, cel care, la saxofon şi clarinet, a dat rotunjime acestui spectacol, alături de pianistul Ionuţ Mihalcea.
Cortina cade, cortina se ridică. În primii ani ai reîntoarcerii ei în ţară din Canada – unde emigrase – Claudia Motea a mers la Hobiţa lui Brâncuşi. Iar neamurile lui, strănepoţii, au primit-o cu inima deschisă, ba chiar „mi s-a oferit ocazia să rămân peste noapte în camera lui nea Costache, acolo unde se zice că el a stat cu irlandeza Eileen Lane” („Brâncuşi, mon amour!”, Editura „Creator”, 2021). O „onoare înstelată” – a spus ea, dar n-a rămas. A promis să se reîntoarcă… în inima lui prin cele nouă personaje feminine pe care le-a scris într-o carte şi ni le-a dăruit nouă, la Piteşti, pe scena Sălii Studio, dând glas iubirii infinite pentru creaţie.
Să-l sculptezi pe genialul Constantin Brâncuşi în memoria românilor, printr-un astfel de act artistic, mi se pare un dar neasemuit. Un dar pe care, iată, Teatrul „Alexandru Davila” ni l-a oferit în preajma Zilei Naţionale, în cadrul unui festival de prestigiu. Mulţumim!
