Încep aceste rânduri întrebându-mă de ce oare omul râvneşte la acele lucruri care nu-i aparţin sau de ce el îşi însuşeşte uneori ceea ce nu i se cuvine, nesocotind astfel principiile moralei noastre creştine. Avem oare de-a face cu un atribut uman barbar mai mult sau mai puţin îmblânzit de-a lungul veacurilor? În mituri şi basme furtul este prezentat ca un mecanism declanşator al unor serii de evenimente fatidice. Or, eu nu ştiu cât de fatidică a fost foamea romilor care au mâncat lebedele de prin Viena. Dar de un gest fatidic sunt sigur: uciderea ursului Arthur se va răsfrânge ca un blestem asupra vânătorului austriac. De ce spun acest lucru? Pentru că prinţul-vânător a eliberat un val de umbră ce se va abate asupra sa din partea unui popor întreg şi nu numai. Acest val îşi va întinde stăpânirea nocturnă asupra celei mai mari părţi a reacţiilor sale afective, pe care propria fiinţă se sprijină în orice clipă. Va fi un fel de blestem, aşa cum noi ştim ce s-a întâmplat cu cei care au recurs la crimă.

Pe de altă parte, pentru români ursul este un arhetip, în sensul că el a avut în vechime propria sa zi de sărbătoare. Astfel, sărbătoarea ursului este la început de februarie, când el iese din bârlog, iar dacă afară e soare şi îşi vede umbra atunci se va întoarce în habitatul lui şi va mai sta acolo încâ şase săptămâni, pentru că atât crede el că va ţine iarna. Se mai zice despre urs că dacă va fi ucis primăvara, cel care l-a ucis va avea parte numai de necazuri şi nu-i va merge bine întregul an. Sărbătoarea aceasta era cunoscută la noi mai ales în Muscel de către ciobani, care pendulau pe muscele cu turmele lor înainte de a pleca în transhumanţă. Astăzi, însă, vorbim de o sărbătoare care s-a stins, intrând în folclor şi legendă. Însă ceea ce a rămas este sentimentul de care suntem cuprinşi atunci când vedem un urs; imaginea lui arhetipală acţionează direct asupra afectivităţii noastre. La fel, în cazul uciderii ursului în plină primăvară – cauzată de superstiţia că acest act va aduce o serie de nenorociri oamenilor, nu numai vânătorului. O bătrână din satul natal mi-a spus că uciderea ursului se aseamănă cu deochiul la nivel uman; ea ne va secătui de energie şi de forţa fizică atât de necesare în creşterea animalelor şi cultivarea pământului.

Prin urmare, imaginea arhetipală a ursului a jucat în trecut un rol religios foarte bine determinat, figurând, într-adevăr, pe o monedă veche găsită în zona Munţilor Orăştiei. Drept care, ursul, alături de lup, este un simbol pentru poporul român, fiind asimilat şi ca animal totemic. În zilele noastre, însă, aceste animale au ajuns ţinte de vânătoare ale unor venetici de prin lumea largă, afectându-ne partea ancestrală moştenită de la bunii şi străbunii noştri. Pentru premierul Florin Câţu, cel care a ajuns la o demnitate pe care nici el nu o visa, ursul Arthur nu este cel mai mare din munţii noştri. Şi astfel, premierul acesta deşurubat la vorbă confundă mărimea cu măreţia: tendency to mistake bigness for greatness (tendinţa de a confunda mărimea cu măreţia). Această confuzie face să se exagereze eficacitatea numărului. Mentalitatea conform căreia valoarile necontestabile nu sunt decât faptele bine stabilite, înainte de toate acelea care sunt sprijinite de cifre şi uşor măsurabile. Or, mai sunt şi dintre cei a căror gândire reflectă în ce măsură istoria determină esenţa faptului de a fi om. Este la fel ca lupta lui Faust cu diavolul, arătat sub înfăţişarea de căţel. Am ajuns să fim recunoscuţi după numere, coduri, nu după nume şi prenume. Numerele actuale au chip de oameni.

Şi astfel, un număr însemnat undeva într-un registru sfârşeşte o viaţă şi uită pe veci o fiinţă umană. Totul se bazează pe calcule ale unei birocraţii reci, impersonale. Statistica este o metodă care semnalează, înregistrează şi dă indicaţii cantitative, numerice asupra faptelor sociale, însă când vorbim despre calitatea vieţii, de exemplu, nu suntem în măsură să identificăm dimensiunile acesteia.

Statistica este ştiinţa de stat (etimologia cuvântului statistică), numai că statul vede într-un cetăţean o cifră, ceea ce este poate normal, dar oamenii nu ar trebui să vadă în semenii lor o astfel de cifră. Nici animalele nu ar trebui să reprezinte pentru noi o sumă, nici măcar trofee de nu ştiu câte puncte. Aşadar, am ajuns cuprinşi de simţul practic, întemeiat pe o totală lipsă de morală. Aici, cândva, omenia era un bun sufletesc ce nu se putea importa ca o banană. O omenie raportată faţă de noi înşine, dar şi faţă de mediul nostru înconjurător. Cantitatea şi calitatea ar trebui să fie metode polare, care se întregesc reciproc şi numai împreună pot da socoteală deplină de o anumită realitate sau fapte sociale; ele trebuie privite ca principii universale, fiind cei doi poli ai oricărei manifestări. Însă astăzi politica are tendinţa de a reduce totul la punctul de vedere numeric. Astfel se impune mitul statisticii, mitul lui Ares. Vorba lui Constantin Noica: un fel de „fior metafizic” te încearcă în faţa unei asemenea viziuni logice, în care individul uman nu mai înseamnă nimic, ce să mai vorbim de animal!

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio