Când am scris aceste rânduri, eram în perioada de convalescență după o intervenție chirurgicală făcută într-o mare clinică din București. Pentru prima oară în ultimii 37 de ani am lipsit timp de două săptămâni de la cabinet. Așa cum li se întâmplă adeseori medicilor, extirparea vezicii biliare („fierea”) nu s-a putut face laparoscopic și rapid cum se procedează anual la mii de români ce au pietre la colecist.
Postoperator, nu mi-a fost ușor, mai ales că, fiind ponderat și făcând sport până la această cumpănă, n-am suferit de alte boli.
La sfârșitul săptămânii trecute, am răspuns la un apel telefonic. O voce de femeie bătrână ce se auzea parcă dintr-o peșteră, sau de pe lumea cealaltă, mi s-a adresat: „Dumneavoastră sunteți domnul doctor Pătrașcu? Daaa? V-am mai căutat, dar nu mi-ați răspuns și am crezut că nu vreți să vorbiți cu mine.
Eu sunt bătrâna aia dintr-un sat cam departe de Pitești. Acum câțiva ani mi-ați vindecat o bubă de pe obrazul drept, atunci când mă aducea vecina mea Florica. Nu v-am uitat și mereu dau acatiste pentru dumneavoastră. Mama dumneavoastră ce mai face? Nu mai trăiește? Dumnezeu s-o odihnească!
Buba nu mi-a mai apărut. Astă iarnă am stat la fata mea de la Brașov, dar acum am revenit la căsuța de la țară. Am împlinit 94 de ani, îmi gătesc singură, nu prea mă încumet să ies pe afară. Mi-e frică să nu cad și să mă găsească vecinii moartă pe drum. Dar doamna asistentă ce mai face? Să-i spuneți că v-am sunat. Pot să vă mai sun și altădată?
Să aveți grijă de dumneavoastră, să nu vă îmbolnăviți, că are lumea nevoie, s-o faceți bine cu tratamente și cu o vorbă bună. La revedere!”
