Dacă timp de peste un sfert de veac a căzut sub semnul decadenţei aproape tot ce înseamnă societatea românească, astăzi avem în faţă problema decadenţei familiei. Dacă de-a lungul secolului al XX-lea a avut loc dizolvarea organicităţii lumilor patriarhale de pe aceste plaiuri, la începutul acestui secol şi mileniu asistăm însă la disoluţia familiei. În cazul decadenţei sociale avem de-a face cu decimarea comunităţilor noastre rurale, oamenii nu mai au sentimentul comunităţii în general, ei trăind foarte aproape unii de alţii, aparţinând aceleiaşi scări de bloc, dar au contacte sociale sărace. Poate că se salută când se întâlnesc, dar nimic mai mult. În societatea pe care ne-am creat-o nu există spirit de cooperare, instalându-se agresivitatea şi violenţa în comportament şi limbaj. Recent, preşedintele Curţii Constituţionale a fost admonestat verbal de un grup de huligani în faţa blocului său. Iar acesta este numai un exemplu dintr-o serie de alte asemenea exemple. Drept care, se diminuează sentimentul de solidaritate dintre oameni, al tuturor implicărilor care consolidează o comunitate umană. Astfel de fenomene sunt naturale, nu dorite în mod conştient de cineva.

Pe de altă parte, în cazul familiei, se slăbesc firele de solidaritate dintre membrii acesteia, iar unele se rup foarte uşor. Ce se întâmplă cu oamenii în propriul mediu familial şi în ambianţa socială, cu amestecul de animozităţi şi dezbinare, de dragoste şi de suspiciuni, e greu de închipuit. Este locul aici să spun numai o idee, pe care poate o voi dezvolta cu altă ocazie: timpurile actuale au mutat focalizarea familiei de pe părinţi pe copii. Şi astfel familiile au devenit infantilizate. Noul idol al timpurilor actuale este copilul, iar bunicul nu ne mai spune nimic, eventual îl ducem la un cămin de stat, care şi acesta trebuie să se afle în afara localităţii, pentru că tinerii nu iubesc bătrâneţea. Aceşti tineri se pregătesc pentru concubinaj sau celibat.

Raporturile familiale şi de rudenie sunt atât de slăbite, încât aproape nu se mai ştie cine şi ce este. Rolurile de bunic sau bunică au devenit aproape invizibile. Or, străbunicul, bunicul, tatăl şi fiul sunt roluri fundamental masculine. Astăzi, însă, este nevoie de o reafirmare a sacralităţii familiei, deoarece, aşa cum ştim, în Odiseea lui Homer, de exemplu, după peregrinări şi rătăciri prin lumea largă, eroul (soţ şi tată) plecat se întoarce acasă şi este recunoscut de soţia sa. Acesta este modelul familiei tradiţionale. Iar întoarcerea lui Ulise a fost modelul milenar pentru soţul şi tatăl ideal. În schimb, un Ulise contemporan cu noi nu mai găseşte drumul înapoi spre acasă. El se rătăceşte în patul partenerului de călătorie. Ulise din ziua de azi nu mai ajunge în Ithaka, iar Penelopa l-a uitat de mult. Admiţând chiar faptul că Ulise s-ar întoarce în locurile sale natale, el n-ar mai fi recunoscut. Mai mult, propriul lui cămin i-ar părea străin, ca toate celelalte meleaguri străine străbătute. După ce ai plecat astăzi de acasă nu mai există o revenire la ceea ce ai iubit cândva. Astăzi nimic nu te mai aşteaptă din familia tradiţională. Modernismul nu mai pune accent pe familia tradiţională, un „el” şi o „ea” pot fi doi de ei sau două de ele.

Avem şi noi un os regal care încearcă să ne convingă că este vorba de o  „ea”, dar noi ştim că „el” aşteaptă în dormitor. Acest os regal s-a căsătorit sâmbătă la Sinaia cu o „ea”. Le urez şi eu casă de piatră – să-mi fie iertată lipsa de modestie – dar oare cine stă în spatele lui ginerică? Din nefericire, noi nu prindem decât pitorescul exterior al evenimentului respectiv, ceea ce face să vorbim despre el fără să ştim ce se întâmplă cu adevărat. Şi chiar am mers la nuntă şi am arătat lumii o cununie regală, dar oare ce ascunde această uniune plină de taină? Numai familia regală ştie.

Şi pentru a mai veni cu un argument voi apela tot la principiul autorităţii instituit de trecut. Îmi aduc aminte că Moise, când a străbătut deşertul cu neamul lui, nu a avut în vedere apărarea individului, ci a familiilor care formau acel neam. În ziua în care a descoperit o relaţie extraconjugală între un bărbat şi o femeie, aceştia au fost condamnaţi la moarte. Ce trebuie să învăţăm din gestul lui Moise? Faptul că, atunci când energia familiilor încetează a se subordona energiei totale a societăţii, se instituie o anarhie care constituie disoluţia de ansamblu. Sănătatea familiilor duce la sănătatea neamului. Fără această sănătate organismul social intră în decadenţă. Astăzi mai închidem ochii la astfel de relaţii extraconjugale, nu avem de parcurs vreun deşert, dar a accepta la nivel formal o relaţie nesănătoasă dintre doi bărbaţi sau două femei e ca şi cum deşertul s-a deschis în sufletele noastre. Venind mai spre zilele erei noastre, ne putem aduce aminte de pilda fiului rătăcitor. Ea exprimă ideea că salvarea personală nu este niciodată pierdută atunci când ai o familie. Valoarea educativă a ei rezidă din asumarea conştientă a rătăcirii, a pierderii, pentru moment, a reperelor. Mă refer în primul rând la o rătăcire spirituală şi abia apoi la cea urmată de sărăcia materială. Evident, fiecare trebuie să se îngrijească de propria soartă, dar fiul este „opera” tatălui, care nu-şi judecă fiul şi nu urmăreşte să-l pedepsească, ci dimpotrivă: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi să-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui” (Luca 15.22). Dar astăzi unde se întoarce fiul rătăcitor, la un „el” care e o „ea” sau la o „ea” care e un „el”?

Distribuie pe Facebook