CNAS-ul, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, de la înfiinţarea ei, în urmă cu 17 ani, a fost şi este, prin activul ei financiar, una dintre cele mai mari bănci autohtone. Menirea ei a fost – şi încearcă să mai fie, dar trosneşte din toate încheieturile – să finanţeze aproape totul din sănătatea publică. Circa 80% din fonduri acoperă salarizarea personalului medico-sanitar de stat şi 20%, destul de puţini, sunt pentru medicamente şi materiale sanitare. Necazul încă de la început existent şi amplificat în timp a fost cuantumul scăzut al banilor strânşi. Contribuţia de 5,5% din salarii plus cam tot atât de la angajator este foarte mică. În plus, de la început de drum, paleta contribuţiilor este încă restrânsă. În timp, în special firme private s-au eschivat periodic de la contribuţie.
Ba mai mult, până la guvernarea Boc, cei cu venituri mai mici de 10 milioane (1.000 lei actual) erau scutiţi de contribuţie. Premierul ardelean „a îndrăznit”, în ideea de a aduna mai mulţi bani pentru sănătate, să coboare ştacheta la 750 lei. Gălăgie mare a fost atunci, că „piticul” a pus „un nou impozit pe pensionari”. În continuare, cei care consumă cea mai mare parte din aceste fonduri, prin spitalizări repetate, nu participă cu 5,5% din pensie pentru sănătatea lor.
În urma protestelor personalului medico-sanitar, de peste un an, s-a aplicat o majorare de 25% la salariu. Banii vin tot de la CNAS, unde fondurile, deja mici, au devenit insuficiente. Nici această majorare n-a întrerupt migraţia personalului medical în Europa, unde salariile sunt decente. (Acolo medicul specialist are salariul mai mare decât magistratul din aceeaşi ţară!)
CNAS este nevoită să apeleze la artificii pentru a suporta o povară financiară prea mare, până când guvernanţii vor găsi o soluţie – ca să facă rost de bani, nu dau drumul SIUI-ului, constant, în prima zi a lunii, câteodată şi în zile de luni, mai vine câte „o pană” de funcţionare a cardurilor de sănătate etc. Aceste măsuri resimţite de pacienţi, care protestează pe drept şi vehement, producând medicilor de familie atacuri de panică, nu mai pot fi practicate. „Mămăliga e gata să plesnească!”
Soluţia rapidă şi sigură ar fi mărirea fondurilor la CNAS. Ţările nordice şi alte ţări europene au instituit impozitarea progresivă, care merge, pentru cei cu salarii şi pensii mari, până la 80%. Şi se asigură bani şi pentru sănătate, infrastructură şi proiecte economice, pe termen lung şi totul merge.
Ideea care a început a fi trâmbiţată de unii oameni politici inconştienţi, a privatizării sănătăţii de stat, este sinucigaşă. Se merge pe discreditarea şi blamarea zilnică a sistemului sanitar, toate tunurile media sunt îndreptate spre personalul medico-sanitar sever împuţinat. Păi, n-am văzut şi simţit pe pielea noastră ce înseamnă privatizarea copleşitoare, cu economia privată distribuită jumătate la străini şi jumătate la români? Mai mult, jumătatea capitalului străin este mult mai consistentă decât a celui autohton. Axa majoră de capital: resursele naturale, distribuţiile de carburanţi, electricitate şi gaze naturale, băncile, asigurările şi telecomunicaţiile sunt pe veci ale lor. Capitalul străin externalizează, înainte de fiscalizare, 80-90% din profitul real obţinut, adică circa 40-50 miliarde euro anual.
În ţările europene, spitalele mari şi universităţile, ca şi principalele segmente economice, sunt toate de stat, ţin de siguranţa naţională. Statul român mai are numai „trei piloni de stat” prin care mai respiră: sistemul sanitar, sistemul public de pensii şi câteva active. Să ţinem de ele cu dinţii strânşi! Nu putem opri bejenia medicilor, a IT-iştilor şi forţei de muncă tinere, implicând aproape 40% din populaţia productivă, decât păstrând cu sfinţenie ce mai avem din economia autohtonă. Trebuie redobândit controlul naţional măcar asupra celor trei elemente strategice (resursele naturale, distribuţiile de energie şi băncile), altfel în curând nu vom mai exista ca ţară.
Programele de guvernare clamate de liderii partidelor în campania electorală abia începută, cuprinzând aceleaşi strategii, de peste 25 de ani, sunt inutile atâta vreme cât creşterea economică bazată pe consum, nu creşte consistent salariile, pensiile şi nivelul de trai.
Dr. Tiberiu STĂNESCU
