n ciuda lui Emerson şi a supărării sale pe călătorul obişnuit, conform căreia drumeţia e un paradis al proştilor, vorba aceasta, aşadar, nu e valabilă şi în cazul de faţă. Ea nu se aplică şi călătorilor aflaţi în vagoanele de clasa a II-a ale trenurilor noastre, care abia trec prin gări şi halte. Undeva, departe, sub şopronul unei gări, mă aştepta începutul unui drum de la care aveam speranţa că mă voi regăsi în tot şi în toate ce sunt cu adevărat. Înserarea amurgului de primăvară se lăsa greu şi uniform ca la un catafalc, pe lângă nişte copaci schilodiţi de oameni şi vremuri. În crengile rămase, ciorile îşi făcuseră cuiburi ce se înşirau ca nişte bube negre. Gara era înconjurată de gospodăriile romilor meşteşugari, ale căror bătăi de ciocan în aramă dădeau formă de cazan de ţuică, de parcă braţele acestor oameni erau călite în vâlvătaia forjelor. Oamenii aceştia au chipurile arămii şi braţe vânjoase. Trudesc, bieţii de ei, să facă tuciuri sau potcoave frumos încovoiate pe care le înşiră pe sârmă, arătând de parcă ar fi nişte prune uscate rămase pe crengile dezfrunzite de frigul iernii. Acest meăteşug de lucrător cu metale feroase şi neferoase pe cât e de greu, pe atât este de vrednic de cinste, de pe vremea sfântului Eloy-Eligius, episcop la curtea regilor Franţei şi fost fierar la periferia Parisului.

Am mers, deci, mai departe cu trenul, în ţara tuturor prejudecăţilor şi mai ales a zeflemelei gratuite. Câte nu vezi, câte nu auzi şi câte nu-ţi dau de gândit în astfel de vagoane! Deci, Emerson nu are dreptate. Părerea mea este că drumeţia ne apropie mai mult de înţelesurile pământeşti ale vieţii, fiind martor nu o dată la scene dintre cele mai interesante, precum cea la care am asistat şi în care o femeie beată nu-şi ascundea pudoarea şi nici sexul. Am întâlnit în călătoriile mele prin ţară oameni rotunzi la pântec, dar şi slabi, zdraveni în fălci, dar şi costelivi. Însă ceea ce mi-a dat de gândit a fost slaba preocupare pentru carte a intelectualilor întâlniţi în cale. Subiectele lor de discuţie erau, de regulă,problemele livrate opiniei publice de emisiunile televizate. 

Uneori, în vagoanele de clasa a II-a este un adevărat bâlci: ologi care cântă din fluier, cerşetori orbi, vânzători de cărţi religioase sau de buruieni tămăduitoare etc. Oameni cu o educaţie rudimentară şi cu un sughiţ sonor după o masă îmbelşugată. Gata de harţă şi pregătiţi să dărâme babilonul de suflete creat instantaneu între cei prezenţi, şi nu de piatră şi var ca acela din legendă. Este vorba despre un câmprei de civilizaţie dezintegrată de pandemia de Covid-19 şi de multe alte probleme contemporane. Limbajul acestor oameni este folosit numai la atacuri violente, cauzate de un impuls al nervilor întinşi. Este doar un eşantion din ce se întâmplă la scara mai mare a societăţii nostre. Nimeni nu este ferit de acest val imprevizibil de ieşiri necrontrolate. El a pătruns în viaţa noastră odată cu noul virus. De peste un an asistăm la o revărsare constantă de tot felul de incidente ce portretizează noul babilon sufletesc în care ne regăsim cu toţii. În acest an s-a cronicizat ce era înainte de pandemie. 

M-am aflat, aşadar, într-un vagon de clasa a II-a al trenului de pe linia Bucureşti – Câmpulung – şi mai departe spre rotundul ţării. În vagon era un aer închis, pe care îl respirau tot soiul de călători, gata să suporte dificultăţile de miros, de văz sau de auz. În ciuda acestei situaţii precare, astfel de condiţii sunt pentru mine o plăcere, căci drumul în noapte sau dis-de-dimineaţă, când răsare soarele, e cu totul deosebit de drumul făcut pe o stradă curată sau cu o maşină luxoasă pe un bulevard aglomerat. 

Apoi dealurile şi luncile cu tonuri de culori în funcţie de anotimp, cu rugina aprinsă de cele dintâi lumini ale răsăritului, apoi rămăşiţele de pădure din Codrii Vlăsiei de altădată, peste care ai zice că pluteşte un fum des de pastramă friptă, toate acestea sunt încântătoare. Dar cel mai mult sunt interesat de călători, de prejudecăţile şi moravurile lor, de felul lor de a fi spontani şi fără protocoale. Aceşti călători nu păzesc nicio etică a vecinătăţii, nici nu-şi pun stavilă gurii. Îşi spun necazurile şi bucuriile în gura mare, scuipă cu entuziasm, cască sănătos, deschid haina şi fereastra fără să mai ceară voie. Oamenii aceştia au chef zdravăn de viaţă şi toată lumea e a lor. Apoi mai sunt şi cârciumile de pe lângă gări şi halte. Aici oamenii şi-au pierdut adevăratul chip şi au devenit un fel de duhuri blânde sau înrăite, încât nu-i mai luăm în seamă, ci îi lăsăm să existe undeva alături de noi. Dinspre astfel de oameni vin ecouri imprecise, care se întrepătrund vag, în infinite jocuri, ca undele într-o fântână, în care razele soarelui nu au pătruns şi nu vor pătrunde vreodată în adânc.

 Scriu aici despre nişte oameni eşuaţi, singuri şi abandonaţi. Un divorţat îşi înjura soţia absentă,pentru că l-a părăsit, în timp ce savura cu calicie dintr-un castron plin cu ciorbă de fasole. Un bătrân cu memoria pierdută îşi aştepta rândul să fie servit, dar fără să observe că mâncarea era deja pusă pe masă, lângă el. Un altul se plângea că nu a primit pensia. Alături de el, se mai plângeau şi alţii de pensia lor mică. Prin urmare, fapte diverse pentru unii, banale, subiecte abandonate de nuvelă sau subiecte de gazetărie ieftină pentru alţii. Şi totuşi, atâta tragedie, atâta singurătate şi suferinţă, atâta strălucire simbolică în atât de simple întâmplări! Scriu despre nişte oameni de o singurătate absolută. Pentru că – nu-i aşa? – or fi avut şi ei o familie fericită când stăteau la masă şi erau serviţi cu bucate alese, dar astăzi ei formează un adevărat babilon sufletesc, aşa cum este întreaga Românie.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio