De la 7 septembrie a.c., românii, de la preşedintele Iohannis la talpa ţării, toţi, chiar dacă n-au fost mankurtizaţi să li se compromită definitiv capacitatea de a gândi, asistă la un spectacol trist – abandonarea, de fapt, a României pentru interese personale sau de partid.
Atunci, pe 7 septembrie, USR, partidul-surpriză, care a ieşit, ca învingător în felul său, de la urne, a plecat din Guvern. Premierul Câţu, autorul nesfârşitei crize, îl destituise pe ministrul Justiţiei, fără să respecte regulile alianţei. Filozofia „aşa vreau eu!” avea să continue până azi, când, în sfârşit, Klaus Werner Iohannis l-a dezlipit de scaunul pe care şi-l sudase parcă de fund… Şi asta în pofida faptului că Parlamentul îl îndepărtase prin moţiune de cenzură. Omul, deşi cu „cartonaş roşu”, n-a părăsit terenul.
Faceţi un mic calcul, uitaţi-vă pe statistici, consultaţi instituţiile statului (paralizate de un statu-quo ce putea fi evitat), urmăriţi opiniile străinătăţii, vedeţi ce s-a mai ales de Programul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (adică resurse financiare pentru o Românie suferindă de toate, nu numai de Covid!) şi o să vedeţi cât costă acest joc politic pentru ţară. O ţară ţinută în şah de un singur politician!?!
Nicio criză politică postdecembristă n-a compromis România ca acest penibil târg pentru putere! Nicio criză politică anterioară, într-o ţară ce proclamă că este un stat de drept, un stat democratic, sincronă cu ţările civilizate (surate în UE), n-a compromis atât de adânc clasa politică românească.
Am avut prilejul, zilele trecute, să vorbesc cu câţiva oameni de afaceri din domeniul industriei, comerţului, construcţiilor. Toţi, dar absolut toţi, se simt deposedaţi de… dreptul de dezvoltare. Guvernul aruncă vina stagnării economiei pe Covid. Sigur, şi pandemia – mai ales după divizarea populaţiei între vaccinaţi şi nevaccinaţi, după valul ofensiv al îmbolnăvirilor – a contribuit din plin, dar frâiele economiei au rămas la acest guvern socotit invalid pentru situaţia grea din ţară.
Scriam, într-unul dintre editoriale, că nu-i atât de important, ca o barieră insurmontabilă, numele premierului, cât de imperios necesar este să se contureze un program de guvernare care să scoată România din această criză multiplă, generată de o criză de moralitate, de (i)responsabilitate. Nimeni nu redă ţării timpul pierdut în meschine calcule politice!
Într-o conferinţă, la Piteşti, un fost ministru de externe afirma că în Polonia, la un moment dat, se auzea o cerere ciudată. În Varşovia, în tramvaiele din vremea comunistă, se auzea refrenul „Avansaţi spre mai în spate, vă rugăm!”
Acum, când înspre pupitrul puterii este cam înghesuială, parcă se potriveşte să le spui tuturor pofticioşilor de putere: „Avansaţi mai în spate! Lăsaţi România să respire!”
