Unora li se pare a fi deformare profesională. Mie – cunoaştere a regulilor ortografice şi bunei articulări a limbii române… De când am intrat în lumea presei (şi toată viaţa mi-am consumat-o numai acolo), am fost foarte atent la corectitudinea din punct de vedere gramatical a textului pe care-l aprobam, la acordurile corecte ale substantivelor şi pronumelor, fapt ce, într-un timp, îmi şi atrăsese „porecla” de „domn’ Virgulă”, ca şi lui Florin Mugur, pe care l-am avut „profesor” în domeniu, model adică… Într-o zi, pe uşa camerei în care-mi aveam biroul, intră, puţin supărat, un poet blând, bine crescut, taciturn în rest, dar talentat, căruia urma să-i apară o plachetă în „Biblioteca Literatorul”, editată de revista „Cultura”, condusă de criticul literar Sergiu I. Nicolaescu.
– Domnu’ Rotaru, îmi zice, mi-aţi înnegrit manuscrisul cu atâtea virgule şi cu atâtea corecturi. Chiar sunt necesare?
– Domnu’ Nica – îi spun, ca justificare a corecturilor din text – parcă lucraţi la IATSA, da, la autoservice, la recepţia finală? Dumneavoastră i-aţi da drumul, sub semnătură, unei maşini aduse la reparat, să plece din service cu trei rotule, sau pivoţi, cum le ziceţi? Ei, vedeţi, îi zic, observându-i deruta din priviri, nici eu nu pot accepta ca din redacţie să plece la tipografie un text căruia-i lipsesc nişte amărâte (pentru unii) de virgule… Aici, eu sunt şi mecanicul, şi recepţionerul, iar manuscrisul dumneavoastră – maşina…
A tăcut, a ieşit şi, înţelegând, nu a mai scos o vorbă niciodată. Dar câţi colaboratori-scriitori o pot face?
Dan ROTARU
