În vremurile de azi, dominate încă de lupta omului împotriva pandemiei de Covid-19, a fi singur este greu de suportat. Dacă eşti nevoit să petreci măcar o zi singur, izolat într-o încăpere, ţi se va părea ziua aceea ca şi pierdută. Conform educaţiei actuale, aşadar, omul are nevoie de semenii săi ca să-şi facă viaţa cât mai acceptabilă. Or, dacă suntem aşa, atunci îmi dau seama că izolarea socială ne afectează negativ viaţa individuală. Şi acest adevăr este probat de noi de peste un an şi jumătate. Situaţie ce oferă cazuri interesante de studiu pentru psihologi. Viaţa celor care au suportat cu greu restricţiile impuse de guvernanţi ne-a arătat ce pot face izolarea şi distanţarea socială dintr-un om civilizat şi ce importanţă mare au, în felul nostru de a trăi, legăturile zilnice. Iar dacă abordăm sociologic problema izolării sociale, vom vedea că această izolare are efecte negative asupra caracterului nostru naţional. Căci locuitorii unor localităţi izolate trăiesc cu adevărat într-o primitivitate în care boala, ignoranţa, superstiţia, sărăcia şi lipsa de igienă sunt la ele acasă.

Iată deci încă una dintre problemele mari ale societăţii noastre: înlăturarea izolării sociale, în care au fost ţinute unele localităţi româneşti de-a lungul istoriei. Vorbim aici despre un alt tip de izolare, anume despre izolarea socio-geografică. Avem nevoie de multe legături de comunicaţie, de autostrăzi şi drumuri pe care să curgă sufletul românesc, în toate sensurile, prin care să se înfrăţească, să se îmbogăţească reciproc localităţile, dar şi autostrăzi de legătură între provinciile noastre istorice şi, de aici, în lumea întreagă. Numai astfel sufletul nostru se poate unifica şi înălţa. Vorbim, aşadar, de adevărate autostrăzi sufleteşti. Lipsa autostrăzilor şi a drumurilor moderne este o cauză obiectivă şi o trăsătură naţională a felului nostru de a fi.

Prin urmare, trăim şi murim de prea mulţi ani într-un perimetru cu o rază de doar câţiva kilometri faţă de locul unde ne-am născut. Or, odată cu intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană (2007), s-au deschis porţile celei mai înalte civilizaţii cunoscute de istorie pentru toţi românii. Şi mulţi conaţionali, privind direct în lumina acestei civilizaţii, s-au pierdut cu firea. Principiul lor de viaţă a devenit „Ubi bene, ibi patria” („unde este bine, acolo e patria”). Aceasta este o expresie care provine din Antichitate şi a fost folosită pentru prima dată de dramaturgul grec Aristofan. Deci, patria este acolo unde îmi este bine. Pentru noi, românii, expresia este foarte actuală, ştiut fiind faptul că nu ne mai interesează patriotismul şi, acolo unde ne simţim bine, ne avem şi lumea.

Conform acestui principiu, în ultimii ani a avut loc un adevărat exod de populaţie românească în ţările vest-europene. Românii au plecat spre zări mai bune, pentru că mediul în care au trăit până atunci a devenit din ce în ce mai neprielnic, mai izolat, mai ingrat, mai ostil. În ţară nu se mai putea întreţine aproape nicio speranţă. Este vorba de un mediu umplut de lupte politice şi caracterizat de izolare socio-geografică. Şi totuşi, nu trebuie să se înţeleagă că românii au plecat spre alte zări odată cu intrarea ţării în Uniunea Europeană.

Vorbim despre un început de exod, reversibil însă, încă din prima parte a secolului al XIX-lea. Iar unul dintre românii care au depăşit graniţele ţării a fost Dinicu Golescu. Acest boier cu işlic şi cu ciubuc descoperă minunile Europei cu exclamaţii abia articulate, de primitiv azvârlit brusc în grădina de aur a civilizaţiei. Până la acest boier, românii au trăit izolaţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

În timpurile noastre însă, mulţi dintre cei care au plecat peste hotare ne oferă zilnic un spectacol grotesc. Ei formează nişte comunităţi mai apropiate de structura unor triburi decât de structuri moderne de organizare socială. Aceste comunităţi sunt populaţii mişcătoare ce devin valuri bătute de vânturi, împinse încolo şi încoace. Avem de-a face astfel cu psihologia nomadismului actual. Oamenii respectivi au crescut lipsiţi de deschiderea spre lumea civilizată oferită de drumuri şi autostrăzi, necunoscând din această lume decât viciile şi mizeriile ei. Sociologic, pentru a scăpa de o astfel de realitate, societatea noastră trebuie să intre în legătură directă cu alte societăţi ale lumii, prin autostrăzi şi drumuri moderne. Numai aşa putem spune şi noi că aparţinem unui popor civilizat şi că, în sânul populaţiei care îl formează, nu sunt gloate gata de a se disloca dintr-un loc în altul, ci adevăraţi cetăţeni mândri de originea lor.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio