Sunt peste tot. Îi întâlnim în centru, în Ceair, la Gară, în Trivale sau în Războieni. Se aciuează pe unde pot, iar iarna mai au la dispoziţie câteva spaţii puse la dispoziţie de către autorităţi sau de cetăţeni cu suflet. De obicei, piteştenii se feresc de ei şi nu le place să îi vadă sau să îi simtă aproape. E şi firesc: sunt murdari, dorm pe unde apucă, mănâncă din mila unora şi altora… Sunt aşa-numiţii oameni ai străzii. „Aurolacii”, cărora nimeni nu stă să le asculte povestea. Sunt oameni năpăstuiţi care nu au nicio vină că s-au născut într-o societate incapabilă să aibă grijă de oamenii integraţi social, darămite de „proscrişi”.
Virgil…
Virgil este unul dintre cei care umblă toată ziua pe străzi. Nu acceptă o fotografie, deoarece, deşi are o poveste tristă, ţine la demnitatea sa. Nu se plânge, doar are câteva repere la care se raportează. „Sunt de fel din Sibiu. M-au abandonat părinţii de când eram mic. Am ajuns la casa de copii, după care am ajuns pe străzi, că nu m-au mai ţinut acolo. Ce să fac? Nu dau în cap, nu fur, dorm într-o maşină de la John, că le-a fost unor oameni milă de mine. Iarna trecută am dormit în Trivale, într-o dubă a unui jandarm cu suflet mare. Nu mă angajează nimeni, dar fac şi eu ce pot să trăiesc. Am deja 30 de ani, dar numai Dumnezeu ştie ce e în sufletul meu. Şi am o singură întrebare: dacă ştiau că nu pot să îşi permită un copil, de ce m-au făcut părinţii mei? Nici nu vreau să ştiu de ei! Mai bine nu mă năşteam!”, ne-a spus Virgil care se bucură nespus când face rost de o cafea să se încălzească dimineaţa. Pe stradă e şi Elena, o fată cum rar găseşti: deşi este om al străzii, a dat naştere unui copil de care s-a îngrijit împreună cu tatăl, tot „aurolac”. Îşi fac veacul pe la Fortuna – Biserica „Sfântul Gheorghe”, iar copilaşul lor are deja 2 ani. Dacă statul nu ia măsuri, şi micuţul va avea soarta părinţilor săi…
Câinii, mai preţioşi
Societatea parcă este cu fundul în sus: are mai multă grijă de animale decât de oameni: urşii sunt protejaţi; câinii – ferească Sfântul să eutanasiezi vreunul!; aspretele, deşi nu a mai văzut nimeni vreunul de ani buni, e tot monument al naturii; nu zicem că e rău, dar de oameni cine are grijă? La un hipermarket din Piteşti erau la un moment dat două cutii pentru donaţii: una pentru câini, alta pentru copii; s-au strâns mai mulţi bani pentru câini; maidanezii din Piteşti sunt hrăniţi în biobaze speciale, „exportaţi” în Germania, au parte de adăposturi şi condiţii speciale, de vaccinuri şi tratamente. Oamenii străzii să zică mersi când nu se îmbolnăvesc, căci nimeni nu se uită la ei. Şi, totuşi, sunt şi ei tot oameni. Oare nu merită o şansă la o viaţă mai bună?
Soluţii?
Primăria Piteşti are două adăposturi pentru oamenii străzii: unul în Găvana şi unul în Nord. La nevoie, mai pune la „bătaie” camere din diverse cămine şcolare. Are în plan şi construirea unui adăpost de iarnă pentru aurolaci. Locurile sunt puţine însă în raport cu numărul celor care au nevoie de ajutor. Mai importantă este integrarea în societate, de care nu se ocupă nimeni. Mai facem un colocviu, mai ducem câteva alimente şi un ceai prin gurile de canal iarna şi atât. Oare atât de puţin valorează viaţa unui om, fie el şi al străzii?
Claudiu DIŢA
