Cuviosul Neonil
Cu mare bucurie au fost primiţi la Piteşti, în urmă cu câţiva ani, unii monahi de la vestita mănăstire Frăsinei din judeţul Vâlcea. Ei au poposit la o biserică din cartierul Găvana unde au săvârşit Taina Sfântului Maslu. Astăzi, deşi a trecut multă vreme, sunt voci care susţin că oaspeţii înveşmântaţi în negru care au bucurat prin prezenţă sute de credincioşi n-ar fi fost chiar de la Frăsinei…
Entuziasm
Monahii de la Mănăstirea Frăsinei sunt foarte căutaţi de credincioşi, în această obşte monahală din Vâlcea aflându-se duhovnici care, nu doar prin înfăţişare, ci şi prin nevoinţe şi înţelepciune, se aseamănă călugărilor de pe Muntele Athos, din Grecia. Sunt rarisime momentele în care monahii de la Frăsinei trec de zidurile mănăstirii pentru a merge în alte localităţi, dar când acest lucru se întâmplă, ei sunt asaltaţi, credincioşii cerându-le sfatul şi mai ales binecuvântarea. Ei bine, în urmă cu câţiva ani, preoţii bisericii din Găvana III au luat o decizie care avea să provoace un entuziasm general în tot oraşul. Câţiva călugări de la Frăsinei au fost invitaţi să slujească în acest lăcaş de cult, iar sosirea lor a fost aşteptată cu mare nerăbdare. Se spune şi se crede, pe drept cuvânt, că rugăciunea acestor monahi are o putere aparte, oamenii find încredinţaţi de acest lucru prin numărul mare de tămăduiri sufleteşti şi trupeşti care se săvârşesc la Mănăstirea Frăsinei. Seara respectivă, în care călugării din Vâlcea au slujit în Găvana, a rămas memorabilă. Unii chiar susţin că de atunci, de când au primit binecuvântarea călugărilor, multe greutăţi din vieţile lor şi-au găsit rezolvarea…
„Stareţul nu ştia nimic…”
Tocmai pentru că ecoul rugăciunilor rostite la Piteşti de monahii de la Frăsinei se mai aude şi acum, Cristian Amuza, parohul Bisericii „Sfinţii Constantin şi Elena” din Ştefăneşti, s-a gândit să le facă o astfel de bucurie şi credincioşilor din această localitate. Destoinicul preot argeşean avea o relaţie deosebită cu faimosul stareţ al Mănăstirii Frăsinei, cuviosul Neonil. Cristian Amuza mergea deseori acolo şi, din puţinul său, de fiecare dată îi ducea câte-un mic dar marelui duhovnic. Îşi aminteşte acum de impresia puternică pe care i-o făceau veşmintele extrem de simple ale părintelui. Era atât de smerit încât, pe lângă faptul că postea îndelung şi aspru, după modelul părinţilor din Pateric, avea hainele foarte vechi, tocmai pentru că monahul nu punea preţ pe înfăţişarea exterioară, ştiind, mai bine decât oricine, că „Dumnezeu nu caută la faţa omului, ci la inima sa”. Totuşi, părintele Amuza i-a cumpărat o cămaşă de calitate foarte bună, însă cuviosul Neonil a refuzat darul, îndemându-l să-l ofere altui frate din mănăstire. De fiecare dată, preotul argeşean pleca întărit duhovniceşte, purtând în permanenţă în suflet un asemenea model de slujitor al Domnului precum era Neonil. În baza acestei relaţii frăţeşti, Cristian Amuza l-a rugat pe stareţ să-i dea binecuvântarea pentru ca, aşa cum s-a mai întâmplat, câţiva monahi să vină la Ştefăneşti, amintindu-i de bucuria pe care au produs-o credincioşilor piteşteni. Numai că… surpriză! Părintelui Cristian Amuza i-a fost dat să vadă pe chipul luminos al cuviosului o umbră de tristeţe. Stareţul, încruntându-şi preţ de o clipă sprâncenele, a închis ochii gânditor. Pesemne, încerca să-şi amintească despre acest eveniment petrecut la Piteşti. Cristian Amuza mărturiseşte că a primit un răspuns neaşteptat: „Părintele Neonil mi-a spus că nu a dat niciodată binecuvântarea unor fraţi ai obştii pe care o păstoreşte pentru a pleca să slujească la Piteşti şi nu va da nici de data aceasta!” Preotul din Ştefăneşti nu contestă faptul că respectivii monahi ar fi fost din judeţul Vâlcea, dar, după spusele stareţului Neonil, care în urmă cu două săptămâni a adormit întru Domnul, ei nu erau de la Mănăstirea Frăsinei, ci poate din împrejurimi…
