Săracii de noi! Cât i-am aşteptat, dar lor puţin le-a păsat! De fapt, nu lor, americanilor în speţă, adică poporului american în esenţa sa, ci lui Roosevelt, care, în deplin acord cu Churchill, ne-a lăsat pradă lui Stalin şi ruşilor, la Yalta.
Da, i-am văzut şi eu luni, încremeniţi în blindate, traversând Piteştiul – n-am apucat bombardamentul lor la 6 mai ’44 asupra Piteştiului, eram nou-născut – dinspre nord spre centru. Tocmai pornisem spre Curtea de Argeş, la „Nopţile de poezie” şi în dreptul fostului Penitenciar a apărut prima coloană de maşini. Poliţişti militari, acompaniaţi de cei locali, ne-au tras pe dreapta. Ca să facă loc tancurilor americane, ghidate, cele mai multe, de oameni de culoare neagră. Noroc că noi mai putem să spunem aşa, că la americani cuvântul ăsta, „black”, este cenzurat. N-ai voie să spui „negru”, cu atât mai mult „nigger” sau „crow”, cuvinte insultătoare – l-am citat pe C.T. Popescu din „Timp mort”, Ed. Polirom, 1988 – ci „african-american”. Nici măcar prescurtat „afro-american” nu poţi zice, că nu este „politically correct”. Pentru dreptul ăsta au protestat nişte „domni în negru” până când l-au câştigat, că în America se respectă drepturile omului, chiar şi cele câştigate în stradă, nu doar cele stipulate în Constituţie. Ale lor, desigur, nu şi ale noastre!
Dar să mă întorc la americanii de altădată, cei pe care părinţii şi bunicii noştri i-au aşteptat când s-au trezit cu bolşevicii că le invadează ţara. Bieţii de ei, încrezători în propaganda occidentală, s-au refugiat în munţi, au rezistat eroic până în 1962, când a fost capturat şi ultimul partizan. Cum au rezistat ei acolo, şi pe vreme de iarnă, sub tirul Securităţii care avea de executat un program de distrugere a elitelor societăţii – preoţi, militari, magistraţi, intelectuali, lideri politici, oameni din înalta societate, cu avere – este în continuare de povestit şi de scris, pentru a nu uita nici copiii, nici nepoţii noştri.
Ce să nu uite? Că şi România a avut de-a face cu un holocaust comunist, aşa cum s-a întâmplat cu evreii exterminaţi de fascişti. Că, din momentul ocupării ei de către trupele sovietice – care n-au mai părăsit-o, nu după trei luni, cum era prevăzut în Tratatul de pace din 1947, ci abia în 1958 – România a fost, graţie rezistenţei partizanilor, singura ţară care n-a capitulat definitiv – l-am citat pe Corneliu Coposu – dar a fost efectiv lăsată pradă tiraniei lui Stalin. Care tiranie a însemnat nerecunoaşterea efortului nostru militar în Al Doilea Război Mondial (în bilanţul final al aliaţilor ne situam pe locul al patrulea, dar n-am fost recunoscuţi ca ţară cobeligerantă), că am contribuit la reducerea războiului cu o jumătate de an. Nu, astea nu au contat! A contat înţelegerea secretă din Pactul Ribbentrop-Molotov, a contat dreptul celui mai tare, nu forţa dreptului, pe care ar fi putut-o impune lui Stalin, Roosevelt şi Churchill. Dar n-au făcut-o! De dragul „stabilităţii” unui întreg continent, a fost sacrificată libertatea poporului care, repet, prin curajul partizanilor, a continuat să lupte.
Să lupte, să facă sacrificiu după sacrificiu, terorizat de guvernele procomuniste instalate la putere prin inversarea rezultatelor votului în 1946, prin alungarea de pe tron a regelui Mihai I. Deşi regele fusese decorat deopotrivă de americani şi ruşi. Nimic n-a mai contat pentru a opri declanşarea unui adevărat război de distrugere a voinţei şi conştiinţei celor care trăiau în România postbelică. Elitele au fost trimise la Canal, ţăranii care s-au opus colectivizării au fost arestaţi şi torturaţi, cum s-a întâmplat şi cu intelectualii, preoţii, ofiţerii, magistraţii, proprietarii de terenuri, fabrici şi imobiliare. Cum s-a întâmplat şi cu „Experimentul Piteşti”, caracterizat de Solejeniţîn a fi drept „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, unde tortura fizică şi psihică a fost un cumplit instrument de dezumanizare, de distrugere a personalităţii umane.
Au venit americanii. După ce părinţii şi bunicii noştri au trăit grozăvii de neînchipuit provocate de arestări, detenţii, represiuni, deportări, epurări, torturi, sinucideri menite să sovietizeze România. Nu i-am văzut pe piteştenii noştri aplaudându-i entuziasmaţi pe americani de la ferestre ori din stradă, nici aruncându-le flori. Doar din când în când, câte un soldat flutura din mână, iar câte un şofer îi răspundea de la volanul maşinii oprite. Nu ştiu ce sentiment au majoritatea argeşenilor, românilor, când văd că, în sfârşit, vin americanii. Cu siguranţă că ei nu le mai poartă pică, precum cei de altădată înşelaţi în aşteptările lor. Cu siguranţă că-i văd mult mai bine decât pe ocupanţii ruşi care ne-au siluit libertatea, proprietatea, principiile democratice, cultura şi educaţia. Mai ales pe tancuri, americanii inspiră încrederea că nu vom mai fi lăsaţi la discreţia „prietenilor” din Răsărit – ca să-l citez pe Larry Watts/ „Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, Ed. RAO, Buc., 2011 – deşi ştim bine că asta ne costă, ne va costa. Eu însumi – care, copil fiind, cu oile la păşunat, şi care tot aşteptam să apară paraşutiştii americani de ale căror ispăvi imaginare erau pline şezătorile satului – nu mai sunt dezamăgit că n-au apărut. Înţeleg bine că nu s-a putut, că stabilitatea continentului a contat mai mult decât o Românie lăsată 90 la sută sub influenţă rusească. Întrebarea este, azi, dacă istoria nu se va repeta, în ciuda articolului 5, în care ne punem atâta speranţă, câtă ne punem şi-n primirea prietenoasă făcută preşedintelui Iohannis de către Trump. Să sperăm că nu vom ajunge teatru de război între ruşi şi americani, că liderii mondiali contemporani vor fi mai înţelepţi decât au fost Roosevelt, Churchill şi Stalin. Altminteri, Dumnezeu să fie cu noi, că-n rest „bucuroşi le-om duce toate”, de n-o mai fi război.
