După ani buni de detenţie comunistă, argeşeanul Ioan Popescu a fost numit profesor într-un sat izolat – în amonte de un mic afluent al Someşului Mare, ce se învecinează cu regiunea mai sudică a Năsăudului – populat, ca şi astăzi, jumătate cu români, jumătate cu unguri. Personaj ambiguu al unei societăţi în plină tranziţie, profesorul s-a ataşat de satul acela şi de lumea lui, iar după 1989 am parcurs împreună, de mai multe ori, platoul transilvan, în drumul nostru spre localitatea deportării sale. Mergeam pe drumuri puţin umblate, departe de marile şosele, ca să cunoaştem oamenii şi să ne bucurăm cât mai mult de frumuseţea acestor meleaguri. Profesorul avea mulţi prieteni risipiţi prin satele din zonă. Legătura între aceste sate se făcea prin nişte drumuri prăfuite şi mărginite de case mari din cărămidă şi învelite cu ţiglă de Jimbolia. Casele nu erau compuse, ci repetate. Arhitectura lor se reducea la o geometrie simplă de triunghiuri şi dreptunghiuri, specifică construcţiilor transilvănene. Pe alocuri, la cap de sat, ne întâmpina câte un peisaj inform despre care mă întrebam dacă nu cumva e un câmp vechi de bătălie, ale cărui ruine se întrezăreau, ici-colo, prin vegetaţie. De fapt, erau ruinele fostelor case locuite cândva de saşi, iar noii locatari le-au adus la condiţia cortului.

La întrebarea mea despre relaţiile dintre români şi unguri, profesorul mi-a spus că mintea lor a fost otrăvită de nişte politicieni iresponsabili, ignoranţi şi corupţi, care au recurs la deosebirile de limbă şi religie ca la nişte arme ce aveau să aţâţe lucrurile în cele din urmă, să reinventeze duşmănii care nu sunt ale locuitorilor acestor sate. Bătrânul vorbea cu simţ de răspundere şi cu spiritul celui care a locuit aici mai bine de 20 de ani. Absolvent al Facultăţii de sociologie în anul 1936, student eminent al lui Dimitrie Gusti, echipier în cadrul mai multor cercetări monografice, profesorul Popescu mi-a spus că fenomenele vieţii sociale sunt deosebit de variate. De exemplu, el era de părere că românii şi ungurii îşi trăiesc conflictele în perimetrul satului, ca peste tot în ţară, pentru că sunt mai mult uniţi decât separaţi. Minoritatea maghiară nu va ajunge niciodată la o minoritate socială, pentru că majoritatea ei nu se simte reprezentată de politicienii separatişti. Şi atunci, în afară de a scrie pe statuia lui Avram Iancu din Târgu Mureş „Jos şi afară”, de a răsturna de pe soclu statuia lui Bălcescu din Sovata, de a arde biserica din lemn de la Valea Iobăgenilor, aceşti politicieni nu vor fi niciodată în măsură să facă din politica lor totemică un proiect social de anvergură. Singurul beneficiu cu care se vor alege este că îşi pot construi cariere politice pe această temă.

Prin urmare, astăzi, după un sfert de veac cât a trecut de la ultimul drum parcurs cu profesorul Ioan Popescu prin Transilvania, am purces din nou la drum, dar, de data aceasta, am mers de unul singur. Şi am ajuns la Sibiu seara târziu. Înainte de a mă caza la hotelul la care am tras de câte ori am vizitat acest oraş, m-am plimbat prin centrul oraşului.

De Sibiu mă leagă şi anii petrecuţi la şcoala militară de aici. Îmi aduc aminte că, în acei ani, îmi plăcea să stau pe banca de lângă statuia lui Gheorghe Lazăr, din centrul oraşului. Or, această statuie nu mai există. Era un monument de toată frumuseţea. Fostul primar al Sibiului, Klaus Iohannis, a făcut schimbări în piaţa centrală a oraşului. Vechea statuie a lui Gheorghe Lazăr a fost demontată şi depozitată. Din dispoziţia primarului Iohannis, s-a construit o altă statuie, un kitsch, care îl reprezintă pe Gheorghe Lazăr în picioare. Această nouă statuie a costat o groază de bani. Oare o fi verificat cineva? Dacă nu, atunci ghinion pentru sibieni! Or, la Cluj-Napoca, în anul 1992, când s-a pus problema mutării statuii lui Matei Corvin, pentru efectuarea unor săpături arheologice, maghiarii au ieşit în stradă şi au protestat. La Sibiu nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Şi de parcă nu era de ajuns, fostul primar al Sibiului, acum preşedinte de ţară, i-a refuzat lui Avram Iancu statutul de erou al românilor. Or, dacă un ins oarecare nu simte nimic în faţa figurii lui Gheorghe Lazăr, el nu se deosebeşte în clipa aceea de un ungur, ori de un rus, care nici ei nu resimt nimic în faţa aceleiaşi figuri, fiindcă nu s-au întâlnit spiritual cu marele român. Iar ca să te întâlneşti în spirit cu el trebuie să iubeşti limba română, altfel ea e ca inexistentă pentru tine, ori, altfel spus, tu eşti mort pentru ea. La fel, Avram Iancu ar fi fost viu dacă reprezentantul românilor, cel votat de milioane de români, şi l-ar fi asumat în eroismul lui, adică dacă îl trăia în exemplaritatea lui. Numai sub această calitate devenim conştienţi de prezenţa lui lăuntrică, aşa cum este de părere sociologul Cornel Constantinescu, iar aceasta este o simţire de care nu toţi cei care trăiesc pe seama limbii române o şi au. Şi astfel, la Sibiu, limba română a fost ofensată de un ignorant în ceea ce priveşte istoria poporului român. Ghinion!

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio