M-aş simţi împovărat de răspundere dacă n-aş scrie acest articol la început de campanie. Nu că părerea mea ar conta cine ştie ce. Poate că nici nu contează. Dar, în bombăneala asta generală, în oceanul ăsta de negativitate şi iritare electorală, un semnal de alarmă mă simt dator să trag mai ales pentru simpaticii mei colegi din presă. Şi, mai ales, pentru cei care scriu sub impulsul rumorilor financiare.
Scriu şi eu, primesc telefoane, mă uit la televizor, mă întâlnesc cu candidaţii la alegerile generale, cu prieteni, cu cititori interesaţi de opiniile mele, de ce publicăm în ziar. De câte ori vine vorba de un nume de pe lista candidaţilor, rareori aud o vorbă bună despre ei. De regulă, sunt nişte… pramatii. Sau, ca să-l citez pe Mircea Cărtărescu, nişte pra(g)matii. Adică pramatiile pragmatice, care, după expresia lui N. Filimon, sunt tentaţi să dea curs îndemnului: „Fă-te om de lume nouă/ Să furi cloşca de pe ouă”. Probabil şi pentru că am ajuns la saţietate, ne-am săturat de cei din clasa politică, îi băgăm pe toţi, fără nicio ezitare, în aceeaşi oală a corupţilor, a celor care au făcut pact cu Diavolul. Care pact s-ar rezuma în felul următor pentru cei care au optat să îngroaşe rândurile clasei politice. Ce să fac – se întreabă aceştia – dacă tot am apucat pe calea asta, să rămân sărac, dar cinstit, ori să renunţ la luxul conştiinţei?
Mă sună, de pildă, zilele trecute cineva, atoateştiutor şi pescuitor de erori, care citeşte presa, este informat. „D-le, zice, cu totul «dezinteresat», nu-i da credit omului ăstuia cu care stai de vorbă în ziar, că nu-i mare lucru de capul lui. Degeaba se împăunează cu diplome universitare absolvite cu notă maximă. Le-a luat cu pile, domnule, cu intervenţii, pe capătul biroului. Nu vezi ce scrie într-un alt ziar despre el!” Mărturisesc că mă informasem şi eu ce publicase presa pe seama candidatului pe care vrea să-l denigreze, să-l trimită în derizoriu – că doar candidează, nu? – puteam chiar să accept, cum zic unii dintre confraţi, că la un examen se mai pune şi câte o pilă. Dar dacă la toate examenele ai doar zece pe linie, parcă e totuşi altceva. Ştiu, din experienţă, că atunci când dai examen, tot mai nimereşti şi câte un profesor care n-are mamă, n-are tată, are doar respect pentru meserie şi… docimologie. Dar şi aşa dacă ar fi, ceva din biografia candidatului contestat şi pe care eu l-am creditat tot mă îndeamnă să cred că a făcut fără îndoială o carieră de excepţie. Şi pe meritele lui. Căci altminteri, dacă n-ar fi aşa, cum se explică faptul că omul a terminat o facultate ca lider de promoţie pe ţară. Tot cu pile? Şi tot cu pile, apoi, a fost selectat din 24 de medici, aflaţi la un congres peste hotare, să primească o bursă de opt luni în America, pentru că a fost singurul care a răspuns corect la toate cele 10 întrebări puse candidaţilor? Să fi funcţionat şi la americani pilele? Daţi-mi voie să mă îndoiesc. Cu atât mai mult cu cât omul nostru n-a rămas, cum i s-a propus după bursă, în America. A renunţat la cariera excepţională de acolo, întorcându-se la „românaşii” lui. Care acum îl denigrează!
Cum ar trebui să mă îndoiesc şi de ce-mi spune un candidat că i s-a întâmplat deunăzi cu colegii de breaslă de la o publicaţie. După o primă întâlnire cu un redactor, s-a trezit în ziar cu un articol mai mult decât favorabil. Li s-a prezentat cititorilor un înger, nu alta. După care, la câteva zile, pentru că n-a vrut să onoreze o factură, fiindcă nu s-a angajat la niciun contract publicitar, s-a trezit din nou cu un articol în care era zugrăvit din cap până în picioare cu chinoroz. Chinoroz adunat probabil dintr-o altă presă ostilă care, la rându-i, zice, a scris la comandă, ori cu gândul la publicitate şi la mărirea tirajului. Şi, pentru că nu-l cred, îmi arată articolele şi factura, spunându-mi că-l va invita pe redactorul respectiv la o mediere în justiţie. Ca un făcut, nu termin de scris şi o altă cunoştinţă mă sună să-mi spună că n-are de gând să cedeze şantajului unei alte publicaţii care l-a avertizat, cu două articole răuvoitoare, că ar trebui să cotizeze. Ţine să mă pună la curent şi să mă asigure că n-o va face. Chiar dacă, aşa cum zicea un tiran, adevărul nu-i decât o minciună repetată de un număr suficient de ori.
Ce vreau să spun? Că, din păcate, facem ce facem noi, jurnaliştii, şi ne subminăm din interior meseria asta provocatoare a noastră. Nicio putere n-a suportat presa, iar cea din vremurile astea cu atât mai mult. Ca să rezistăm pe piaţă, pe unii dintre noi ne împinge păcatul să greşim nu doar deontologic, ci de aşa natură încât fapta să îmbrace şi conotaţii penale. Celor mai multora dintre noi care mai exagerăm, din câte ştiu eu, justiţia le-a mai trecut-o cu vederea, admiţând proba verităţii, adică a scrisului cu bună credinţă. Dar, dacă o faci pentru a scoate bani de la subiectul articolului, asta nu mai este bună credinţă. E curat şantaj. Mai bine să nu cădem în ispită.
Şi încă un exemplu de jurnaleză cu subiect american. Până a se afla rezultatul alegerilor, tot ca o „pragmatie” a fost etichetat şi Trump. Dar după ce a câştigat, doar CTP mai rămâne pe poziţie, ceilalţi jurnalişti au întors-o ca la Ploieşti. În plus, umblă vorba că liderul american o să cadă la învoială cu cel rus şi o să ne dea voie să ne unim cu Basarabia. Naivi mai trebuie să fie unii! Naivi şi… negativişti. Dacă ar fi să mă iau după ce spunea dl Dulcan la emisiunea „Subiect de presă”, toţi cei care gândesc rău devin ce gândesc. Adică pramatii!
P.S. Aflu că-n programul electoral al PSD s-au prevăzut şi ceva facilităţi pentru jurnalişti. E vorba de nişte reduceri de impozit, că impozitele astea ne-au cocoşat de tot. Dacă într-adevăr se ţin de cuvânt, mai că ar merita votată lista social-democraţilor. Altminteri, n-o să ne cenzurăm spiritul critic ca să le arătăm hibele. Şi lor, şi liberalilor, şi tuturor celorlalţi care ţintesc puterea. Că, dacă au minte, este de preferat ca greşelile să li le arătăm noi şi să fie corectate, decât să iasă lumea în stradă şi să-i măture de la putere.
Mihai GOLESCU
