Azi este Dragobetele sau, cum se spune în calendarul ortodox, „cap de primăvară”. Da, mi-e dor de primăvară! Și, dacă vreți pe bune, nu mi-e dor doar de acel minunat timp când totul se îmbracă în verde și râde în soare. Mie, unuia care am copilărit la țară, mi-e dor și de mica gospodărie țărănească. Și de familia mea de altădată, cu mamă și tată, cu două surori trebăluind prin curte și prin grădină, cu un frate student pe care abia-l așteptam să vină acasă. Și de vecinii mei, de la deal și de la vale, care puneau plugul în brazdă și chiuiau vesel la boi: hăis, Viorean, cea, Murgean! Mergeau cum trebuie, domol și potolit, fără să calce capul de loc la întoarcerea plugului.

Mi-e dor de acest model de viață la țară, ca și de cel de familie. Mi-e dor să simt primăvara privind la oameni, nu uitându-mă la pomi. Și-mi place să cred că sentimentul ăsta nu-l am doar eu, ci mulți dintre noi care ne-am depărtat de țară. Lăsând plugul și alergând după carte, părăsind vitele și alergând după alte viețuitoare care nu ne dau nici lapte, nici carne, nici lână. Ce-i drept, ne dau mai ales la ceas de seară niște vești că ne trezim uimiți cu mâna la gură. Căpiați, nu alta! De ce le fată unora mintea. Unora care au ajuns în fruntea statului, nu satului. Care stat a ajuns o povară pentru cetățeanul român, mai ales când locuiește la țară. Poate că și d-aia s-a spus că românilor nu le mai trebuie stat, că-i făcut doar să pună biruri și podvezi, să dijmuiască fără să ofere nici învățământ, nici cultură.

Eu însumi, copil de țăran, nu știu care-i viitorul satului, dacă satul va pieri sau nu odată cu chipurile de oameni trudind din viul nopții până ce răsărea luna. Chipuri care se vor întuneca și ele sub o cruce de cimitir pe o coastă de deal, unde câte o babă se mai aține să aprindă o lumânare. Poate că înainte de a trage clopotele țăranului get-beget, la propriu și la figurat, ar trebui să vedem bine, să analizăm bine. Ce anume dispare odată cu el. O lume? Cu siguranță! O civilizație a grâului și a porumbului? Fără îndoială. O cultură populară cu rădăcini adânc înfipte în solul fertil al cântecului și dansului românesc, al portului popular, al arhitecturii populare? Nu încape vorbă! Satul a fost o entitate conservatoare și dacă nu ne grăbim să-i identificăm și să-i inventariem „piesele” care articulează în ansamblul lor viața rurală, cu toate parfumurile ei de altădată, ne vom trezi săraci. Mai săraci decât suntem acum când vedem cum s-a ales praful de industria noastră, de fabricile noastre, de plantațiile noastre de pomi și de vii. Comunismul a permis distrugerea fruntașilor țărănimii ca să pună la loc de frunte drojdia satelor. A reușit să pună cap la cap bucăți de pământ, ce-i drept cu anasâna și omorând oameni, ca să dovedească victoria socialismului la sate. Pe care sate le transformase în dormitoare pentru țăranii angajați la fabrici înființate, unele, ca să grăbească depopularea și îmbătrânirea satelor.

Astăzi, satul nu mai este locul unde se produce hrană. De asta deja începe să se ocupe noua clasă de fermieri care lucrează pământul cu un număr restrâns și „eficient” de muncitori agricoli, zilieri în căutarea unei modalități de subzistență. Ni s-a mai impus o rețetă și la țară, nu doar la oraș, unde privatizarea pe un leu a lichidat mai tot ce însemna industrie românească.

Locul fabricilor a fost luat treptat de mall-uri, de spațiile comerciale unde te ispitesc mărfurile la care altădată râvneam; le vedeam doar în vitrinele magazinelor din capitalism. Dacă ar fi să judecăm ce a făcut bine și rău, comunismul și capitalismul, băgăm de seamă că amândouă aceste orânduiri sociale se bizuie pe invidie și lăcomie. A comunistului care a luat de la toți (pământul) și a capitalistului, egoist, care nu dă la nimeni.

Amare reflecții la ceas de Dragobete. Măcar Dragobetele de-ar fi rămas neaoș românesc, mod de-al nostru de a curta și de a face dragoste, curat și nefandosit. Dar și aici am dat-o în bară cu dorința noastră nemăsurată de a-i copia pe alții, de a fi altfel, de a face bani. De fapt, cum bine spunea un hâtru de la mine de la țară, dacă vrei să știi ce gândește Dumnezeu despre bani, este suficient să vezi cărui soi de oameni îi dă El banii. Or fi făcând ei banii să se învârtă pământul, dar dacă ne uităm în jur, nu doar în România, cei avuți au început să fie și ridicol de bogați. Și când mănâncă, și când se distrează, și când iubesc.

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio