Religia ne promite Raiul în cer, politica ni-l promite aici, pe pământ. Raiul sau, dacă vreţi, fericirea. Dacă vom merge duminică la vot şi vom pune ştampila pe dl Iohannis ori pe madam Dăncilă, vom fi fericiţi când vom afla că alesul nostru este victorios. Unul sau altul vor sări în sus de bucurie duminică seară când vor fi prezentate estimările de la exit-poll-uri. Şi, probabil, vom proceda la fel şi noi.
De ce am face-o? Păi, pentru că unul dintre cei doi oameni politici ne-a făcut de două ori fericiţi. Prima dată, fiindcă şi-a învins adversarul politic pe care nu l-am agreat, şi, a doua oară, cel care a câştigat şi pe care noi am pariat va implementa acel program naţional menit să satisfacă aşteptările privind organizarea vieţii sociale şi politice astfel încât să ne aducă bogăţie, ori dacă nu aşa de mult, măcar securitate socială, medicală, educaţională ş.a.m.d. Asta susţin specialiştii în ştiinţe sociale care însă nu sunt în stare să ne spună, cu argumente de necontestat, care este cea mai bună societate. Cea socialistă ori cea capitalistă? Ori cea a viitorului, previzionată a fi „cea de a treia cale”, „umanist-pragmatistă”, globală etc.
La rândul lor, biologii vin să susţină că fericirea noastră nu depinde nici de bogăţie, nici de libertatea politică. Factorii biochimici şi genetici induc starea noastră de bine sau de rău, ei ne fac să sărim în sus de bucurie, ori să ne luăm la trântă cu demonul amiezii, depresia. Serotonina, dopamina şi ocitocina ne produc senzaţii plăcute în corp când avem parte de o bucurie, de o reuşită în viaţă ori, dimpotrivă, o stare de rău, când suferim un eşec. În activitatea cotidiană, în căsătorie, în viaţa socială. Cu alte cuvinte, hormonii care aleargă prin corpul nostru ne fac fericiţi sau nefericiţi. Tot după părerea biologilor, sistemul nostru biochimic intern pare să fie programat pentru a ne menţine nivelul fericirii relativ constant. Evoluţia ne-a modelat în aşa fel încât să nu fim nici prea fericiţi, nici nefericiţi. Dar, vorba candidatului actor Mircea Diaconu, acumularea de senzaţii plăcute ori neplăcute în corp nu durează prea mult, mai e şi mâine o zi. După durere vine şi bucurie. Şi-apoi, nici creierul nu este construit pe exaltări.
Şi totuşi, chiar şi biologii sunt de acord că asupra biochimiei noastre au impact şi factorii psihologici şi sociologici. Pe o scară de la unu la zece – ne informează Harari, citând literatura de specialitate – unii oameni se nasc cu un sistem biochimic vesel, care permite ca dispoziţia lor să oscileze între nivelurile şase şi zece, iar alţii sunt „blestemaţi” cu o chimie sumbră care oscilează între trei şi şapte. Putem să avem un salariu mare, o vilă luxoasă, să câştigăm la loto că tot degeaba. Mereu ne vom dori mai mult. O casă şi mai frumoasă, o maşină şi mai luxoasă, o poziţie socială şi mai înaltă pe scara socială. Mă rog, eventual, şi un iubit ori o iubită care doar momentan ne face să ne simţim în al nouălea cer. Apoi, omul vrea mereu şi mereu ceva mai mult, aşa este firea umană.
Concluzia? Orice am face, nu putem modifica natura umană. Ne bucurăm noi că ne-a ieşit pasenţa cu prezidenţiabilul, că ne-a ieşit numărul la loto ori că a câştigat echipa de fotbal preferată, dar dispoziţia noastră depinde tot de serotonină, dopamină, ocitocină.
Hormonii ăştia nu schimbă regimuri, nici guverne, dar nivelul lor ridicat în corp ne oferă o plăcută senzaţie de bine. Prin urmare, să nu căutăm fericirea în afara noastră, ci înlăuntrul nostru. Să ne cunoaştem mai bine, fiindcă cheia fericirii se află în mâna sistemului nostru biochimic. La ce bun că francezii au dărâmat Bastilia, au făcut revoluţia, la ce bun că noi, în decembrie 1989, am schimbat sistemul social? Tot nefericiţi suntem! La ce bun să mai facem reformă socială, economică, politică…
Şi atunci, încotro? Apelăm la Prozac, cu ajutorul căruia putem creşte nivelul de serotonină, ori ce putem face? Păi, să căutăm sensul vieţii ca strămoşii noştri, care-l vedeau în viaţa de dincolo, în raiul promis în cer, ori să dăm crezare politicienilor care ne promit fericirea aici, pe pământ? Sincer să fiu, n-am răspunsul la aceste întrebări, dar simt nevoia să le pun când văd cine ne promite Raiul pe pământ: Klaus Iohannis şi Viorica Dăncilă. Văd şi încep să mă îndoiesc nu doar de capacitatea domniilor lor de a ne furniza o bucată de fericire, ci şi de democraţie, de libertate, de proprietate, valori pe care le considerăm sfinte. Le credem, le adorăm, dar rareori le respectăm. Cinstit să fiu, asta mă deprimă! Domnişoară farmacistă, un Prozac, vă rog, că pe unde umblu, pe mai fiecare stradă din Piteşti, dau doar de farmacii şi jocuri de noroc. Vreau şi eu un pic de fericire! Altminteri, mă mut în Costa Rica, unde aflu că locuitorii stau infinit mai bine la acest capitol.
