Din cătunu-i de pe la marginea județului mă sună, de câteva ori pe an, o mamaie ce mi-a fost pacientă cu un deceniu în urmă. Precum zic românii, este „ca pâinea lui Dumnezeu” și emană o bunătate ce mi-o reamintește pe bunica din partea mamei. A venit atunci însoțită de o vecină cu mult mai tânără, pentru că îi apăruse pe un obraz o formațiune tumorală de mărimea unui bob de fasole. „Că o fi cancer, că o fi altceva, mă dau pe mâna dumneavoastră. Florico, tu ce zici? Că pe fetele, ginerii și nepoatele mele nu-i sun decât după ce văd cum iese treaba. Toți sunt advocați (sic!) cu renume prin țară.”
Sfioasă, Florica i-a răspuns că ea nu se pricepe, dar niște săteni ne-au vorbit de bine. „Atunci, dă plasa aia încoace. Dom’ doctor, v-am adus zece ouă proaspete.” Am operat-o, iar pentru a nu o panica nu i-am spus nici atunci, nici peste ani că a fost vorba de un cancer cutanat. M-a rugat să-i scriu pe o hârtie numele meu și numărul de telefon. „Îmi trebuie și să vă pun pe acatiste, și să vă sune ginerii mei să le spuneți care-i treaba.”
De atunci, cam de două ori pe an mă apelează, dar ne înțelegem din ce în ce mai greu, din cauză că are mari probleme cu auzul. Pe la începutul toamnei, spre orele prânzului, aproape că am lăcrimat când i-am auzit vocea tremurândă ce parcă venea de la capătul pământului.
„Alo? Dumneavoastră sunteți dom’ doctor Viorel Pătrașcu? Să vorbiți mai tare, că nu prea vă aud. Vă deranjez? Ce mai faceți dumneavoastră și doamna asistentă? Sunteți sănătoși? Săptămâna ailaltă vine un ginere să mă ia să stau la ei toată iarna.
Pe 5 iulie am plecat pe 96 de ani de când mă ține Dumnezeu în viață. Am tensiunea paișpe cu șase, uneori amețesc, nu mă doare nimic, iar buba operată nu a mai apărut. Să fiți buni cu toată lumea, cum ați fost cu mine! Dacă nu vă sun de Crăciun, să știți că nu mai sunt. Orice ar fi, nu mi-e frică. Asta-i soarta omenească! Doamne ajută!”
