Privesc, episod după episod, dezvăluirile lui Sebastian Ghiţă şi nu ştiu de ce mă duc cu gândul la cartea lui John Perkins „Confesiunile unui asasin economic”. Ba ştiu, dar o s-o spun mai la urmă. Fiindcă ambii fac parte dintr-o „specie rară”, implicaţi într-o „afacere murdară”.
De ce mă apuc eu acum să scriu despre Ghiţă şi nu-mi dau cu părerea, cum o fac mai toţi, despre noul guvern în care, iată, am reuşit să avem şi noi doi argeşeni? Pentru că guvernul ăsta, bun sau rău în structura sa umană şi profesională, ar trebui lăsat să lucreze măcar o jumătate de an, după care să începem să-l mărunţim. Atât este cutuma, atât se acordă, de regulă, girul cuiva care accede într-o funcţie nouă. Altminteri, atât la Ghiţă, cât şi la John Perkins, recunosc metoda utilizată de a subordona media, un premier, un preşedinte, o ţară, intereselor de grup, care interese pot fi ale companiilor multinaţionale, ale serviciilor secrete ori doar ale unora interesaţi de profit şi nimic mai mult. Deşi există şi mai mult. Împreună cu Kovesi, mogulul de la România TV se autodenunţă că a reuşit să-l „lucreze” pe Sorin Ovidiu Vântu şi să-i sufle trustul Realitatea TV. De fapt, să-l rupă în două, zice el şi pe mâna serviciilor secrete mereu dornice să controleze presa. Dar nici mie şi nici altor colegi din presă nu ne este clar de ce nu se autosesizează instituţiile statului când se developează nu una, ci mai multe încălcări ale legii? De acord că nu-i credibil Ghiţă, dar faptele sunt fapte, ele merită cercetate, fie şi in rem, cum spun juriştii, după care trebuie să ştim şi noi cum devine cazul, să fim informaţi, nu?
Că, uite, de „boala” asta a informării suferim mai toţi, fiindcă este un drept câştigat după decembrie ’89. Aşa am ajuns şi noi să avem acces la mărturisirile incredibile ale americanului John Perkins, care, la rându-i, a stat mult la îndoială să scrie sau să nu scrie cartea. Unii l-au ameninţat, alţii l-au mituit să se lase păgubaş, ca să nu devăluie modul în care cel mai puternic stat de pe glob apela la „asasini economici şi şacali” pentru a „escroca de miliarde de dolari ţări din întreaga lume”. El însuşi a fost un „asasin economic”, meseria lui fiind aceea de a „convinge ţări importante pentru SUA, din punct de vedere strategic, să accepte imense împrumuturi pentru dezvoltarea infrastructurii şi să se asigure că proiectele profitabile aveau să fie oferite corporaţiilor americane. Împovărate de datorii uriaşe, aceste ţări ajungeau sub controlul guvernului SUA şi al Băncii Mondiale, care acţionau ca nişte cămătari – dictând termenii de returnare a banilor şi forţând guvernele ţărilor repective să li se supună”.
Când scriu aceste rânduri, nu-mi iese din minte ce-am „păţit” noi cu autostrada contractată pe bani mulţi de firma americană Bechtel, al cărui dosar s-a pierdut, în ciuda faptului că aceasta era supravegheată, pe baza unui contract de vreo 50 milioane de euro, de o firmă franceză al cărei acţionar este simpatica Clotilde Armand, vicepreşedinta unui partid care şi-a propus să salveze România de toţi cei ce o exploatează din afara ţării şi dinăuntrul ei.
Sigur, nu vin eu acum să-i spun guvernului să fie atent la treaba asta cu „falimentarea ţărilor care obţin împrumuturi astfel încât să fie obligate pentru totdeauna la creditorii lor şi să devină ţinte uşoare” pentru accesul la bogăţiile subsolului, la dirijarea politicii guvernamentale etc. Luând pe cont propriu „afacerea” noului guvern, dl. Dragnea declară că este hotărât să rupă pisica, să nu mai lase serviciile secrete, de la noi sau de aiurea, să se mai amestece în politică. Uşor de spus – şi de aplaudat de noi – dar mult mai greu de făcut, ca să-l cităm şi pe Aurel Rogojanu, care vine şi el să dezvăluie, în cartea „Fereastra serviciilor secrete”, uriaşul jaf naţional postdecembrist din ţara noastră.
Istoria se repetă şi ea ne-a arătat că şi-n războiul economic, nu doar în cel militar, supravieţuieşte cel mai puternic. Aplicând acest adevăr la România, acum la început de nouă guvernare, mi-aş dori sincer să supravieţuiască – politic! – şi Dragnea, şi Iohannis, nu „banda de asasini şi şacali” care a tăbărât şi peste România, fiindcă am fost o „ţintă” jinduită graţie bogăţiilor noastre, acum epuizate în bună măsură. Jinduită şi uneori vândută chiar de cozile de topor. Avea şi are dreptate în continuare fabulistul Grigore Alexandrescu! Şi, după iureşul din presă, şi din politica noastră, nici nu-i greu de văzut cine sunt cozile de topor. N-ar trebui să ne mai lăsăm amăgiţi. Mai bine să le-o spunem verde în faţă. În presă, nu numai pe facebook!
Mihai GOLESCU
