A naibii coincidenţă, ca să nu zic de-a dreptul a dracului. Parcă ar fi vrut să se faulteze unul pe altul, ori chiar cineva şi-a dorit asta. Ceea ce nu-mi place să cred. Şi ăsta este un semnal – un veritabil semnal – că la noi nu se ocupă nimeni de destinul culturii şi artei, că nu-i revine nimănui rolul de coordonare a evenimentelor care, altmineri, se desfăşoară sub ochii noştri absolut la întâmplare. Că, deh, şi-n artă „funcţionează” principiul economiei de piaţă.
Altfel nu ne putem explica de ce două evenimente artistice extrem de importante pentru piteşteni şi argeşeni s-au suprapus în bună măsură unul peste altul, temporal vorbind, şi „chestia” asta n-a băgat-o nimeni de seamă cu o clipă mai devreme. Aşa ne-am trezit că, joi seara, mai toată lumea bună şi-a dorit să fie prezentă la inaugurarea Fundaţiei Culturale „Sorin Ilfoveanu”, programată la ora 18 şi anunţată din vreme, iar peste o oră avea loc aniversarea a 10 ani de la înfiinţarea Filarmonicii Piteşti, eveniment de la care iar nu ne lăsa inima să lipsim. Nici noi şi bănuiesc nici autorităţile locale. Care autorităţi, cu preşedintele Consiliului Judeţean şi cu primarul de muncipiu, n-au putut fi în două locuri deodată, fiindcă deocamdată nici ele, oricât ar fi de omnipotente, n-au descoperit principiul ubicuităţii. Dar să le lăsăm în plata Domnului, fiindcă la mijloc ar putea fi vorba şi de nu ştiu ce alte orgolii, iar atunci chiar nu merită niciun comentariu. Poate doar somaţia de a se retrage din respectivele demnităţi.
Dar merită comentat cu asupra de măsură generosul gest al omului de afaceri Gh. Badea care i-a oferit maestrului Ilfoveanu, de fapt Piteştiului, nu doar un edificiu destinat unei expoziţii permanente, ci mai degrabă a oferit judeţului şi chiar ţării un model de cum poţi să-ţi iubeşti oraşul, judeţul, ţara, prin artă. De multă vreme pictorul Sorin Ilfoveanu, cu reputaţie plastică de răsunet naţional, a dorit să dăruiască oraşului pe care-l iubeşte cea mai mare parte a lucrărilor sale, cu condiţia ca galeria sau pinacoteca sau muzeul sau fundaţia respectivă să nu fie gestionată de stat. Că-n lumea asta a noastră statul rămâne indiferent la valori, iar la conducerea statului se tot schimbă şefii şi tot aşa se va întâmpla şi cu deciziile privind custodia şi punerea în valoare a lucrărilor. Vorbim de o lume din care raţiunea a dispărut. Că dacă, de pildă, ar fi funcţionat raţional în lumea culturii argeşene, n-ar fi avut cum să se suprapună cele două evenimente, ele putând fi decalate, dacă nu cu o zi, măcar cu două trei ore unul de altul. Şi mai vorbim de o lume „dominată de haite de primitivi… condusă de pigmei”, în care „oamenii de valoare trăiesc singuri, iar impostorii în cârd, în haită”.
Să-mi fie iertat că citez din excepţional de actuala carte a lui a lui Augustin Buzura intitulată „Raport asupra singurătăţii”, care ilustrează cauzele instrăinării statului – şi automat a noastră – de artă, de cultură. Care cultură, care artă au menirea, altminteri, vorba lui Dan C. Mihălescu, să alunge bestia, primitivitatea din noi.
Cu zece ani în urmă, la iniţiativa mult lădabilă a unui primar şi a câtorva oameni iubitori de muzică simfonică a fost înfiinţată o filarmonică la Piteşti. Este meritul, fără îndoială, şi al fostului primar T. Pendiuc – care joi urca pe scenă să ne promită (!) peste 20 de ani o sală mai adecvată pentru orchestră – şi a inimosului, fost şi actual, director Jean Dumitraşcu, dar mai ales al timidului la începuturi şi al explozivului de azi dirijor Tiberiu Oprea, care în aceşti zece ani s-a întrecut pe sine şi a impus filarmonica în plan naţional. Oricâte aplauze s-au făcut auzite în seara aniversară, ele n-au fost îndeajuns să răsplătească meritele acestui talentat dirijor de orchestră care a jubilat şi ca actor, ridicând temperatura evenimentului. Ce bucurie să petreci câteva ore într-o astfel de atmosferă, purificat spiritualiceşte!
Admirând lucrările maestrului Ilfoveanu şi ale celor din familia sa, m-am trezit întrebându-mă dacă a făcut bine domnul Badea că a schimbat destinaţia de baie comunală a clădirii. Poate că dacă rămânea baie, piteştenii aveau prilejul se mai spele de păcate. Mă rog, piteştenii ăştia sub ochii cărora a fost distrusă industria, ca să nu mai vorbesc şi despre cei care au contribuit direct sau indirect la aşa ceva. Meditând mai îndelung la această idee parşivă care mi-a dat ocol, înclin să cred că Mecena a făcut nu doar bine, ci extrem de bine, fiindcă arta purifică infinit mai bine decât apa şi săpunul. O face la interior, nu pe epidermă. De acum, aici, artă este cu prisosinţă, mai rămâne să fie şi din partea noastră disponibilitate pentru ea, pentru a ne umple golurile intelectuale şi morale care încă ne bântuie. Aşa se iubeşte, la urma urmei, un oraş! Iar proba cea mai vie ne-o fac Badea, Ilfoveanu, Oprea, care nu ştiu dacă s-au născut la Piteşti, dar ştiu să iubească Piteştiul şi arta cultă.
Să mai facă înconjurul ţării şi ştirea că, lângă orchestra filarmonicii, Piteştiul s-a ales cu o faimoasă galerie de artă. Unde mai poţi răsfoi şi o carte, la librărie, unde mai poţi adăsta spiritual şi la o cafea. Încercaţi, nu vă sfiiţi! Sigur, nu veţi afla aici nici ciorbă de burtă, nici mici la grătar. Dar asta e, nu le poţi avea pe toate la un loc. Chestie, la urma urmei, de gust şi discernământ. Spiritual!
Mihai GOLESCU
