Biserica veche a mănăstirii
… Şi la propriu, dacă judecăm după altitudine, şi la figurat, dacă ne gândim că avem de-a face cu o mănăstire. Şi nu una oarecare. Arnota este una dintre cele mai reprezentative mănăstiri din România, situată într-un decor de vis. Argeşul are, desigur, comori duhovniceşti dintre cele mai însemnate, dar nici cele din Vâlcea, judeţul vecin (cu care formam odată o regiune şi poate vom mai forma!), nu sunt de lepădat. Turiştii care aleg să străbată depresiunea Horezu şi trec prin dreptul localităţii Costeşti sunt surprinşi de o construcţie albă care se zăreşte undeva aproape de vârf de munte. Situată la marginea unei cariere de piatră, pe un mic platou, Arnota este una dintre puţinele mănăstiri construite la aproape 1.000 de metri altitudine, operă a domnitorului Matei Basarab.
Unde se avântă vulturii
O parte din ansamblul construcţiilor
Accesul nu este tocmai facil, mai ales dacă pelerinajul se face pe timp ploios sau iarna. De la mănăstirea Bistriţa (o altă perlă vâlceană), turiştii trebuie să parcurgă fie un drum de 3 km pe jos, dificil şi cu multe obstacole, fie un drum în serpentine şi abrupt uneori, în mare parte neasfaltat, de vreo şase kilometri, pe alocuri cu un singur sens, dar care poate fi parcurs (nu fără emoţii) cu maşina. Despre Arnota, fostul Arhiepiscop al Râmnicului, Gherasim Cristea, spune că „înseamnă ultimul pas spre Dumnezeu. Este locul cel mai înalt şi la propriu, şi la figurat. Acolo, un clopot mare sună: bam! bam! bam! Despică văzduhul peste tot, de parcă acolo începe facerea lumii…”. Drumul spre Arnota este unul care urcă serpentinat pe lângă cariera de piatră şi lasă în spate Valea Bistriţei, râul care a dăltuit în munte cele mai înguste chei în calcar din România. Înainte de a intra în curtea mănăstirii, într-o pădure de mesteceni şi molid, panorama care se vede până dincolo spre Măgura Slătioarei îţi taie răsuflarea. Se văd pitorescul drum al mocăniţei, turlele impozante ale Mănăstirii Bistriţa, localitatea Costeşti, cu casele mari cu un etaj, o veche aşezare păstorească.
Ca o cetate
Frescă din biserica veche
Mănăstirea Arnota nu este una mare, are aspect de cetate cu ziduri groase, dar pe cât este de mică, pe atât este de cochetă. Iar liniştea de aici, de pe vârful muntelului, confirmă zisele fostului arhiepiscop al Râmnicului. Locul pare încremenit în timp. Când am ajuns noi aici, pe 26 ale lui martie 2016, zăpada încă învelea vârful Arnota de deasupra mănăstirii, dar era prezentă şi prin curtea locaşului de cult. Legenda spune că „în anul 1633, când domnitorul Matei Basarab, fiind învinuit de turci de comiterea unui omor, a fost urmărit pentru a fi dus la Constantinopol, fugind degrabă, urmat de câţiva olteni credincioşi, trece de la Târgovişte la Curtea de Argeş, la Mânăstirea Cozia şi schitul Iezer, ajungând în muntele Arnota, lângă Bistriţa. Se mai spune că aici şi-a găsit domnitorul scăparea, într-un loc ascuns, mlăştinos şi cu multă răchită”. În semn de recunoştinţă, Matei Basarab a hotărât să construiască o mănăstire pe locul unde Dumnezeu i-a scăpat viaţa şi tot aici, după moartea sa, domnitorul a fost înmormântat.
Arhitectură
Arnota
Mânăstirea Arnota (care este de maici) se înscrie în arhitectura specifică epocii de tranziţie marcată de domnia lui Matei Basarab: naosul în formă de treflă urmează tradiţia sârbească cu patru masive de zidărie proeminente pe care se sprijină turla octogonală atât în interior, cât şi în exterior; pronaosul mic, aşezat transversal pe axul bisericii, are tavanul boltit, cu două calote sferice pe pandantivi, despărţite printr-un arc; pridvorul, mai mare decât pronaosul, a fost adăugat ulterior (în timpul lui Constantin Brâncoveanu), are arcade înalte pe trei laturi, o boltă originală configurând crucea greacă după principiul constructiv constantinopolitan şi o turlă scundă, cu ferestre pe cele opt laturi; decorul exterior este din cărămidă aparentă, cu arcaturi delicate în partea superioară între brâu şi cornişe; părţile inferioare ale faţadelor, precum şi turla sunt tencuite, ele fiind, probabil, la origine decorate tot cu cărămidă aparentă; cornişele sunt zimţate, în stil bizantin; baza turlei mari este decorată cu panouri dreptunghiulare largi, din cărămizi rotunjite în relief; ferestrele au chenare de piatră simplă. În biserica veche a mănăstirii (a mai fost construită una mai nouă şi mai mare) se află şi moaşte ale sfinţilor Mihail, Filip şi Marina. În spatele Mănăstirii Arnota încep crestele Builei, un munte plin de grote, stânci ascuţite, căldări şi văi abrupte, un munte care deţine poate cele mai dramatice mărturii ale anilor ’47-’55. Alături de Mănăstirea Pătrunsa, Arnota a fost cuibul de temut al luptătorilor anticomunişti. Fie ascunşi sub sutane călugăreşti, fie veneau aici pentru alimente şi apă, zeci de partizani au găsit la Arnota o casă şi au sperat, de dincolo de zidurile groase ale acestui locaş de cult, că orânduirea care se instalase în România după război va fi schimbată. De Arnota se leagă un episod nefericit întâmplat în anul 1949. În prima zi a Sfintelor Paşti, un batalion al Securităţii a luat cu asalt Muntele Arnota, unde se constituise un grup de rezistenţă al partizanilor anticomunişti. Au fost atacaţi cu branduri, mitraliere şi aruncătoare de flăcări. Trupurile partizanilor ucişi au fost aduse legate pe prăjini, precum vânatul, şi aruncate în faţa mănăstirii Bistriţa şi apoi puse într-o groapă comună, în curtea Schitului Peri. Printre cei care au scăpat vii şi au fost arestaţi s-au numărat şase călugăriţe de la mănăstire împreună cu stareţa Olga Gologan, acuzate că i-au sprijinit pe „duşmanii noii orânduiri socialiste’. Arnota rămâne una din cele mai nobile mănăstiri ale Athosului Românesc, cum este numit arealul locaşelor de cult din nordul Olteniei, alături de Bistriţa, Dintr-un Lemn, Surpatele, Cozia, Govora, Frăsinei şi Hurezi.
Autor: Claudiu DIŢA
