Îmbrăcat în ginere, Andrei a fost zidit în criptă la Priboieni
„Pământ ești și în pământ vei merge, unde toți pământenii mergem…” Cuvintele preoților rostite în biserica „Buna Vestire” din satul Pitoi, au sfâșiat inimile celor care înconjuraseră sicriul lui Andrei. Tânărul avea fața luminoasă. Seninătatea morții. Liniștea celui care a trecut pragul veșniciei Atât de timpuriu. Viață frântă între fiarele unui autoturism de lux.
Comuna îndoliată
Timpul părea că s-a oprit în loc astăzi la prânz în comuna argeșeană Priboieni. Sub cerul plumburiu, adunați în grupuri, la poartă sau la răspântii, sătenii așteptau cu înfrigurare trecerea carului mortuar. Într-o tăcerea adâncă, femei îndoliate, în semn de respect și solidaritate față de familia Canangiu. Oameni onorabili, de ispravă pentru care nu au decât cuvinte de laudă. Se mândrea comunitatea cu ei. Porniți de jos, au învățat carte și au ajuns polițiști. Tatăl, om al legii, fiul cel mare, la fel. Iar cel mic, Andrei Robert, le-ar fi urmat exemplul. Se pregătea intens îmbinând antrenamentele fizice cu învățatul pentru a călca pe urmele tatălui și ale fratelui său. Visa la ziua în care va îmbrăca și el uniforma de polițist pentru a-i bucura pe iubiții lui părinți. Visa la o carieră de excepție și existau premisele să i se împlinească dorința. Rezultate excepționale la carte, la fel în plan sportiv. Recent băiatul și-a depus actele pentru concursul de admitere la Școala de Agenți de la Câmpina. Cu determinarea pe care o vedeau la el, părinții erau convinși că Andrei va reuși ceea se își propusese. Cine sau ce i-ar fi putut sta în cale? Însă încă o dată se adeverește vorba din vechime: „Omul propune și Dumnezeu dispune”. Peste familia Canangiu a dat necazul. Așa cum îi e dat omului să primească loviturile năpraznice ale vieții, când se așteaptă mai puțin. În urmă cu câteva zile, un telefon primit în timpul nopții și totul s-a schimbat pentru familia greu încercată.
Ultima plimbare
Ca orice tânăr de vârsta lui, Andrei iubea mult viața. Era la începutul ei. Și-avea atâtea planuri, proiecte, vise de împlinit! Și viitorul în față. Înzestrat nu doar cu ambiție și inteligență dar și cu trasături fizice deosebite, băiatul se bucura de puținul timp liber pe care îl avea între competiții sportive, antrenamente și orele de studiu, pentru a se întâlni cu prietenii. Așa a făcut și în fatidica seară de 1 noiembrie când a mers la o petrecere la Boțești. De acolo, Andrei a urcat în mașina unui prieten. Amândoi voiau să ajungă în alt loc unde s-ar fi întâlnit cu alți amici. Mașina era nu doar frumoasă ci și puternică. Tocmai pentru că îi știa potențialul autoturismului, conducătorul auto, a accelerat. E o presupunere deocamdată, urmând ca ancheta să stabiliească adevărul. Dar altfel nu se explică de ce mașina a părăsit carosabilul, s-a izbit de un stâlp, a fost proiectată într-un copac și s-a răsturnat în șanțul de pe drum. Impactul a fost atât de puternic încât aututurismul aproape că s-a dezintegrat. Ca prin minune, șoferul a scăpat cu viață. Însă Andrei, aflat pe scaunul din dreapta, a murit pe loc. „Ca un fum, ca o floare trece vremea vieții…” scria unul dintre sfinții al cărui nume îl purta și băiatul, Sf. Andrei Criteanul. Vremea vieții tânărului din Priboieni a fost scurtă. Mult prea scurtă.
Empatic și bun
În ciuda faptului că își dorea o carieră de polițist și iubea viața cu ardoarea și inocența vârstei, de doar 18 ani, Andrei Robert Canangiu era un băiat credincios. Își păstrase candoarea adolescentină și sufletul de copil bun. O spun toți cei care l-au cunoscut. Așa suțin și vecinii care se bucurau de respectul lui dar și fostul lui profesor de religie de la Liceul „Ion Mihalache” din Topoloveni. Preotul Dan Pavel cunoaște bine sufletul omului, îi pătrunde tainele și poate cântări semenul din fața sa. Iar pe Andrei l-a cunoscut îndeaproape și știe ce sentimente nobile avea sădite în inimă. „Era sensibil, era credincios, avea o distincție aparte. Făcea notă discordantă în raport cu generația lui, a celor rebeli și mai puțin ascultători. Pe Andrei l-am remarcat de la primele ore la care am predat la clasă. Apoi treptat l-am cunoscut mai bine. Avea frică de Dumnezeu, avea respect față de aproapele, era empatic și bun. Se cunoștea desigur și educația pe care a primit-o acasă. Un băiat deosebit.” își amintește slujitorul sfântului altar. Cum se întâmplă ca Dumnezeu să ia tocmai sufletele celor buni, mai repede decât pe a celorlalți!? Aceasta este o taină doar de El știută.
Colivă în locul tortului
Cum de a îngăduit Dumnezeu asemenea sfârșit tragic pentru tânărul care ar fi împlinit 19 ani peste câteva zile, pe data de 16 noiembrie, nu va desluși nimeni vreodată. Părinții, fratele, familia, rudele, nu se vor împăca niciodată cu ideea că Andrei, băiatul lor scump, a plecat pe drumul fără de întoarcere, al veșniciei. Mama, tatăl, îl așteptau acasă, să se întoarcă de la întâlnirea cu prietenii. Îi plănuiau aniversarea care trebuia să aibă loc peste puțin timp. Biata femeie i-ar fi pregătit un tort mare. Ca și altădată. Ca odinioară, când îi cântau „Mulți ani trăiască!” Astăzi, în biserica Buna Vestire din satul Pitoi, toți cei care îl iubeau, adunați la sicriul băiatului, au ținut coliva. Și au plâns în clipele în care preoții rosteau „Veșnica pomenire”.
Urletul sfâșâietor al sirenelor
Toată comuna a fost îndurerată. Toți sătenii au plâns. Nu este nicio exagerare. Cu toții au ieșit la porți și au petrecut convoiul funerar din care făceau parte multe mașini de poliție. Foștii colegi ai tatălui zdrobit de durere și actuali ai fratelui băiatului mort, au fost solidari. Au „deschis” drumul carului funebru. Sirenele sunau tăind liniștea care domnea peste comună. Sfâșâietor. Sunetul asurzitor se auzea de departe și biciuia inimi. Când ele au încetat și convoiul funerar a ajuns la biserica „Buna Vestire”, spre văzduh se înălțau dangătele lugrubre ale clopotelor. Aproximativ patru sute de oameni au încercat să își facă loc în curtea sfântului locaș. Biserica era neîncăpătoare pentru atâta mulțime. Și atâta durere. „Deșertăciuni sunt toate cele omenești. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăția, nu ne însoțește mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier…toate sunt țărână, toate cenunșă, toate umbră…” cântau preoții în timp ce părinții își jeleau copilul. Lumina ochilor lor, nedejdea bătrâneților…
Se va topi de dor
Bieții părinți ai lui Andrei, în cele câteva zile și nopți de când s-a întâmplat nenorocirea, au murit și au înviat de câteva ori. Mama băiatului a căzut din picioare, a leșinat, a fost nevoia de intervenția medicilor de pe ambulanță. Crucea e prea grea. Crucea e împovărătoare, e zdrobitoare. Nu oricine o poate duce. Ce durere poate fi mai cumplită decât cea suportată de mama care, după ce și-a purtat pruncul în pântece și i-a dat viață, după ce l-a adus pe lume, după ce l-a crescut și îngrijit, vede cum copilul îi este zidit în cripta cea rece și întunecată!? Și nu-l va mai vedea niciodată pe scumpul ei fiu zâmbitor și visător. Peste câteva zile, în data de 16 noiembrie l-ar fi sărbătorit. Apoi în ultima zi a lunii, de Sf. Ap. Andrei, la zi onomastică l-ar fi sărutat din nou pe obraji. Astăzi i-a mângâiat chipul peste care se așternuse umbra morții. Și l-a stropit cu lacrimi. Multe lacrimi. De acum înainte nu-l va îmbrățișa pe băiatul ei ci crucea lui de piatră. Și îl va striga. Și-l va aștepta. Și se va topi de dorul său…
Eduard TOMAZIU, George OLTEANU
