Prima dată când mi-a ars pământul sub picioare s-a întâmplat la un incendiu pe munte, la nord de Sălătruc. În urmă cu mai mulţi ani, s-a dat alarma şi, împreună cu Ovidiu, şoferul redacţiei, ne-am grăbit cu un ARO să ajungem la locul sinistrului. I-am fentat pe cei de la pază, am urcat pe un drum forestier şi am ajuns la locul unde ardeau şi copacii, şi iarba, şi pământul. Şi ardeau, nu glumă!
Săptămâna trecută am simţit că-mi arde din nou pământul sub picioare, la Etna, în Sicilia. Da, am zis şi eu ca unul dintre strămoşii noştri, că dacă merg în Sicilia nu se poate să nu văd vulcanul Etna, mândria celor care locuiesc în Catania şi în toate celelalte localităţi din jurul celui mai blând vulcan din câţi are Europa. Este şi nu este periculos. Este, fiindcă, de regulă, cam la trei luni odată erupe, scoţând flăcări şi lavă pe gură şi fum pe nas, producând frisoane şi pagube localnicilor. Nu este chiar aşa de periculos, întrucât, fiind mai mereu în stare activă, nu se acumulează mari tensiuni, iar lava se scurge cu o viteză între 5-11 km pe oră. Totuşi, au existat şi situaţii mai aparte în care au fost chemate elicopterele americane să arunce blocuri de beton în calea lavei şi să-i schimbe cursul, pentru a salva aşezările ameninţate. Ghidul nostru ne arată că, graţie Madonei, căreia i-au înălţat rugi fierbinţi oamenii, şuvoiul fierbinte s-a oprit la mai puţin de doi metri de gardul unui sicilian, iar acesta i-a ridicat aici o statuie Născătoarei de Dumnezeu.
Ne rugăm şi noi, într-o zi de joi, să nu-l apuce pandaliile, ca-n filmul „Stromboli” al lui Rossellini, pe năbădăiosul de furnal pe a cărui spinare urcăm mai întâi cu autocarul (până la 2.000 m pe terasa şi craterul Silvestri), apoi, cui îi dă mâna (încă 30 euro), cu telefericul, în fine, cu maşini speciale de teren (alţi 30 euro de persoană) până în vârful care măsoară 3.323 m. Aici priveliştea este fulminantă şi oarecum… stresantă, fiindcă nu-i prea dă nimănui mâna să rişte să facă o baie de lavă ţâşnită din miezul incandescent al Pământului care încă ne rabdă, cu toate relele pe care i le pricinuim. Pentru sicilieni Etna rămâne totuşi o binecuvântare, nu atât o ameninţare, fiindcă mai toţi trăiesc în umbra lui şi pe seama lui. Iarna le procură căldură, iar vara, aparent paradoxal, răcoare, celor care se refugiază în casele de vacanţă amplasate, în terase, de la faleză până sus spre vârf. De fapt, aici, ca-n mai toată insula, tot ce mişcă are tendinţa să se caţere pe spinări de munte: de la vegetaţie luxuriantă până la smocuri de iarbă, livezi de lămâi şi portocali, leandri ori chiparoşi, case de vacanţă şi hoteluri. Azi nu mai întâlneşti imagini din filmele „Leopardul” ori „Naşul” închinate gloriei pierdute şi decadenţei din Sicilia, cu oameni care păzesc capre pe coaste de munte, descoperind în grote vestigii greceşti, romane ori arabe, ci salbe de hoteluri urcând în cascadă pe munte, oricât ar fi acesta de abrupt. Nu am avut impresia asta doar în prima seară – când am intrat într-un tunel ca să ajung la hotel, apoi într-un lift, ca să urc la etajul al şaselea – că totul este construit în stânca muntelui. M-am convins în zilele următoare, studiind terenul, că italienii, cum au dovedit-o şi cei care au lucrat la noi, sunt cei mai buni arhitecţi, că au realmente geniu când este vorba să construiască folosindu-se de avantajele şi dezavantajele terenului.
Aici, un complex hotelier începe de pe faleză şi urcă, cu fiecare hotel, până sus în vârful muntelui, unde vei da, de regulă, de o piscină cu apă limpede ca şi cerul albastru de deasupra. Acolo unde muntele este foarte abrupt, hotelul este încastrat în carnea lui şi ascensiunea se produce cu liftul, iar de la un hotel la altul, cu un fel de decovil, cum am văzut la noi, la Covasna. Doar că decovilul nu funcţionează exploatând legea gravitaţiei, ci energia electrică.
Să vă descriu ce sentiment încerci când ajungi în vârf de munte, după ce ai colindat printre livezi de castani şi migdali, lămâi şi portocali, eucalipţi şi accacia? După ce ai gustat din mierea cu aromele florilor de migdal, eucalipt, chiparos ori frezie sălbatică? După ce ai „obosit” urcând cu liftul ori cu decovilul dintr-un hotel în altul până sus, unde briza muntelui şi a mării în egală măsură îţi răcoreşte faţa? Inutil! Merită încercat! Există pentru aceasta şi un tip de turism, subvenţionat într-o anume măsură (pentru seniori), imaginat de spanioli, italieni pentru a dezvolta o industrie din care se scoate cu siguranţă profit. Păcat că ai noştri guvernanţi n-au îmbrăţişat, ca să nu zic copiat, o asemenea idee fertilă. Noi continuăm să exersăm copiind lucrări de doctorat. Chiar şi-n turism! Şi-i păcat, mare păcat, fiindcă am avea şi noi cu ce să-i încântăm pe străini, făcându-i să scoată banii din buzunar. Cum am „păţit” noi la Etna, la Taormina, la Messina ori Siracuza.
Altminteri, nouă ne arde pământul sub picioare la figurat, nu la propriu. Că am construit, de pildă, un Transfăgărăşan pe care însă circulăm doar patru luni pe an!
Autor: Mihai Golescu
