Cred că nu m-am temut niciodată de oameni, ci numai de lucruri şi simboluri. În copilărie am fost înspăimântat de bustul lui Karl Marx de pe biroul profesorului de istorie de la şcoala gimnazială. M-am întrebat mereu care a fost raţiunea gânditorului comunist de şi-a lăsat să-i crească o barbă atât de stufoasă. Am aflat de la profesorul de istorie că Marx nu era om, ci Jupiter însuşi, pentru că el a făcut să renască lumea noastră, aşa cum şi Jupiter a făcut să renască lumea zeilor. Şi acesta este motivul pentru care şi-a lăsat barbă ca Jupiter. Eu nu ştiam atunci că teogonia era un instrument în mâna comuniştilor. Drept care, am fost terorizat până la încleştare, până la paralizie de bustul lui Marx şi de barba lui. Uneori îl mai asemănam cu preotul din sat, care, la fel, avea o barbă imensă, şi mai mă linişteam. Degeaba însă mă apropiam de bustul lui Marx când nu era profesorul în birou, degeaba îi pipăiam bronzul, pentru că eu vedeam lumea pusă în mişcare de acest zeu al materialismului dialectic şi istoric. Şi, mai ales, de 1 mai muncitoresc, îl vedeam în fruntea detaşamentelor de pionieri care trebuiau să-l preamărească dintr-o arcă muncitorească, sugerând renaşterea lumii după potop. Se înţelege că era vorba de o alegorie care sugera despărţirea definitivă de regimul burghezo-moşieresc. În arca aceea eram plin de frică. Mă temeam să nu fac vreo mişcare greşită, pentru că Marx mă va vedea, chiar dacă nu era prezent. Şi astfel, în jurul unor personaje sau al unei ideologii politice s-au cristalizat adevărate religii, cărora generaţia mea a putut să le vadă de foarte aproape eficacitatea terifiantă.

Teama aceasta a durat până când i-am mărturisit-o profesorului Ioan Popescu, fost deţinut politic, trecut pe la reeducarea de la Piteşti, care mi-a spus că pentru a scăpa de teama faţă de Marx trebuie să-mi construiesc o luntre personală. Atunci mi-am dat seama că în luntrea mea nu putea să urce Marx. Între arcă şi luntre există o singură şi mare diferenţă: mărimea. Dacă în arcă au loc mai mulţi oameni, în luntre are loc unul singur. Arca este un vas imens, pe care, potrivit Bibliei, Noe l-a construit la îndemnul lui Dumnezeu ca să-şi salveze familia şi animalele terestre de marele potop. În schimb, luntrea este un vas de mici dimensiuni, cu un singur loc. Iar dacă în luntre mă găseam eu, în arcă vedeam cum majoritatea cunoscuţilor mei vâsleau spre „un viitor de aur ţara are”. Prin alegorii, cântece, elogii, poezii, manifestări, daciade, jocuri erau descrise fericirea şi bunăstarea visată încă din zilele dintâi ale epocii de aur. Noul artist trebuia să descrie în versuri viaţa clasei muncitoare, năzuinţele ei proletare, idealurile ei, creând din acest raport o nouă legătură pentru colectivul său de clasă. „Eul” era înlocuit de „noi”. Drept care, celor mai mulţi din arca proletară la început li s-a întunecat vederea şi nu şi-au dat seama de ceea ce se întâmplase, crezând într-o salvare. Unii, mai lucizi, au fost „daţi la apă” din arcă şi au înfundat puşcăriile. Alţii, cu trupul mai subţire şi cu sufletul mai mic, s-au vârât în găuri de şoareci.

„Va trece şi asta, şi-au zis ei, şi când vom trece de asta, vom ieşi din ape”. Dar apele au început să crească, făcându-le oamenilor imposibilă coborârea din arcă. Apoi, cu timpul, s-au obişnuit cu valurile vremii şi chiar au început să devină vâslaşi la arcă. Trecutul a rămas în urmă. Istoria începea în momentul acela. Aşa au fost distruse „luntrele individuale”.

Într-o societate colectivistă, luntrea personală era considerată parazitară. Drept care, am fost lăsat la apă şi din luntrea mea şi dus lângă „tovarăşul muncitor”, care avea o poziţie de frunte în arcă. Acest muncitor era cel mai vânjos vâslaş. Alături de el a apărut şi „tovarăşa lucrătoare”, cu bluză de stambă, cu picăţele şi cu o fustă făcută dintr-un cearceaf boieresc, luat cu japca de la conacul prăduit din localitate. Şi mai era şi „tovarăşul ţăran” în arca salvatoare, mirosind a sudoare, cu ochii scăpărători de ură şi răzbunare pe vechii moşieri, ce formau clasa trădătoare. În datele timpului acela, ţara avea un singur suflet, iar în acest suflet trăia o singură conştiinţă. Era conştiinţa de partid. O conştiinţă veşnic frământată, îmboldită de cel mai important imperativ categoric în căutarea unei societăţi libere şi prospere, creatoare a „epocii de aur”. Şi apoi mai era şi binele moral obligatoriu pentru toţi. Iar cei care nu se acomodau cu aerul de pe arcă erau lăsaţi la apă, în locuri de pedeapsă, de înviorătoare ispăşire, de o curăţare a conştiinţei proletare. Iar această curăţare continuă şi astăzi, după mai bine de un sfert de veac, dar este totuşi diferită de cea de demult, pentru că au fost daţi jos din arcă muncitorii şi ţăranii, iar eu am reuşit să-mi reconstruiesc luntrea personală.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook