Şi domnul „Puiu” a comentat zilele trecute în legătură cu acest subiect.
„Prefer – a scris el – să fiu nostalgicul vremurilor dinainte de ’89 decât îndureratul de neimaginat al dramei de nesuportat pricinuite de flagelul drogurilor. Este partea cea mai rea a democraţiei care încearcă să se înfiripe în ţara noastră, este partea cea mai de temut pentru oricare dintre noi. Este cel mai greu editorial pe care l-am citit până acum („Când diavolul râde…” – n.n.) şi care nu mă poate înscrie de nicio parte a opiniei, nici pro, nici contra gestului profesorului. Mi-ar fi imposibil să-mi dau cu părerea în legătură cu un asemenea gest cu urmări devastatoare. Poate că a fost sacrificul suprem care trebuia făcut, sau poate că nu, pentru a salva viaţa fiinţei pe care o iubeşti cel mai mult, fiindcă este viaţă din viaţa ta. Nu am capacitatea să judec gestul profesorului, şi nici puterea, dar apreciez la maximum efortul dumneavoastră de a aduce în faţa conducătorilor decidenţi soarta tinerilor, care, cu sau fără voia lor, ajung în situaţii din acestea, de neieşit. Părerea mea este că trebuie intensificată prevenţia, că este o muncă foarte grea la care trebuie un efort susţinut de absolut noi toţi, pentru a nu mai distruge familii. Drama copilului din închisoare nu se termină aici; el trebuie supravegheat şi scos din ghearele «diavolului cu mai multe chipuri, de data aceasta». Sunt bulversat şi mă opresc aici cu speranţa că Dumnezeu ştie ce face”.
