Sunt unul dintre cei care iau apă – săptămânal, când merg la țară – de la tunelul din nordul orașului Curtea de Argeș. Este inutil să vă mai spun cât m-am bucurat când a apărut această cișmea. Am aflat atunci că inițiativa era a fostului director Păunescu de la ACH. Un gest făcut în buna tradiție a românilor, în sensul de a construi o fântână ori o troiță pe mai toate drumurile, să-și potolească setea călătorul și să se adăpostească de vremea rea. Cuvinte tare frumoase despre această tradiție le-am aflat și în cartea „Din psihologia poporului român“ a lui D. Drăghicescu, care a fost instalat o vreme la Vălenii de Argeș.
Minunată tradiție! Veneau oameni cu patru-cinci bidoane, le umpleau și le duceau pe vale, până la Sălătruc. Să aibă apă potabilă, să gătească, ba chiar să dea și la animale, fiindcă apă era din belșug. Dacă n-o luau ei, oricum curgea pe canalul construit aici pentru regularizarea Argeșului. Îmi amintesc că, în nenumărate rânduri, m-am întrebat dacă apa e potabilă, m-am interesat nu o dată la direcția de specialitate, ai căror reprezentanți aveau grijă să ne avertizeze dacă intervenea vreo problemă. Și acum au făcut cu promptitudine, încă de anul trecut, odată cu prima fază de golire a barajului Vidraru.
Ajunge, nu mă înjurați că bat și eu apa în piuă, dar de nenumărate ori am vrut să scriu despre povestea frumoasă a acestei ape și mereu mi-a furat subiectul altă temă. Dar iată că am prilejul acum. Din păcate, prilejul nu este unul fericit, ci tare nefericit. Este, nu pentru că izvorul ar fi secat, cum se mai întâmplă, ci pentru că incompetența unora, asociată cu nepăsarea altora, ba și cu lipsa de răspundere a celor implicați în povestea apei și a barajului Vidraru, a lăsat fără apă orașul regal Curtea de Argeș, precum și câteva comune din jur. În ce ne privește, ca presă, am ținut sub observație tema desecării progresive și planificate a barajului, anunțând pas cu pas când se deversează apa, ce lucrări se fac ș.a.m.d.
Am procedat așa ori de câte ori am crezut de cuviință că este util. Consider că este foarte util acum să atragem atenția, pe acest fond de nepăsare crasă, ce se poate întâmpla mâine sau poimâine, dacă nu filtrăm acum – nu altădată! – apele naturale, dar mai ales sociale, care s-au tulburat rău de tot în oraș. Realmente, cum se vede și-n articolul din cuprinsul ziarului, oamenii sunt revoltați, au ieșit chiar să protesteze vehement. Fierb oamenii, dar și apa, la… minus 10-15 grade Celsius. Luni și marți am stat de vorbă cu ei, specialiști și nespecialiști, dar beneficiari ai apei de la Vidraru. „Nu-i e bine vacii noastre!“ – mi-a șoptit la ureche un prieten mai șugubăț.
Eu însumi sunt argeșean get-beget. De mai bine de o jumătate de secol îmi fac și aici meseria de jurnalist, dar niciodată nu mi-am frecat mâinile bucuros că am dat peste „un subiect de scandal“. N-o fac nici acum, am mulți prieteni și la „Ape“, și la Primăria din orașul ăsta drag. N-am, ce-i drept, la ministerul de resort, unde, ca de obicei, la noi, se schimbă miniștri precum ai schimba o țigară care-ți frige buzele. Am fost martor, în 1974, când s-a spart barajul, fiindcă vana Johnson a cedat și apa a pornit năvalnic pe vale. De frică, mai toți cei ce trăiau și lucrau aici au rupt-o la fugă sus, pe dealuri. Eram la Vernești, în satul natal, și nu mă dumiream ce caută atâtea mașini pe drum. La semnele mele de uimire, șoferii îmi strigau înfricoșați: „S-a spart barajul!“ și-și continuau fuga spre vârful satului.
Cu experiența traumatizantă de altădată, aflu că, de mai bine de zece ani, s-a luat decizia să se golească barajul și să se retehnologizeze, cu verificarea îndeosebi a vanelor care au cedat altădată, când am fost la un pas de Apocalipsă. Înțeleaptă hotârâre! Iată că, pe traseul acesta deloc simplu al retehnologizării, ne trezim că nu s-a gândit nimeni – oare?! – de unde vor lua apă argeșenii. Că s-a golit barajul și pe vechea albie a râului curge doar apă cu nămol. Aflu că totuși s-au gândit, ba unii s-au și pronunțat, dar, dacă-i adevărat ce aud, primarul n-a mai dat pe la ședințele consiliului local de vreo patru luni. Mă tem că, de la acest pachet de nervi, pleacă hiba. O fi doar politică, supărare între finanțiști și specialiști, că unii au cerut bani pentru investiții, alții n-au dat, ori altceva, dar cred că aici e buba. De aici trebuie făcută „analiza“ cerută de primul ministru.
Nu intru în amănunte, că eu nu sunt jurnalist de investigație; de un lucru trebuie ținut cont. De fapt, de asta și scriu acum, să avertizez, ca gazetar, ce se poate întâmpla dacă, după ce reparăm barajul, mâine-poimâine ne trezim că iar cedează o vană și că mătură valea Argeșului, cu noi cu tot. Asta e problema care trebuie întoarsă pe toate fețele, și politic, și social, și moral în orașul regal.
Nu-i de glumit; o sabie atârnă deasupra capului tuturor celor care locuiesc aici, și mai ales a celor ce răspund de situația de aici. Ne temem că turbiditatea s-a instalat nu doar la nivelul apei venite din baraj, ci și că sunt apele tulburi la nivelul politic și social. Dar tulburi de tot! Mi-ar plăcea tare mult să n-am dreptate. Dar vom vedea dacă, din povestea care ni se întâmplă acum, n-a înțeles nimeni nimic și fiecare o ține pe a lui, până ne ia apa, cu toate „fițele“ noastre politice. Și profesionale, dacă este să le cerem și specialiștilor să fie mai fermi când este vorba nu doar de meserie – las’ că merge și așa! – dar și de soarta oamenilor.
