Când a început pandemia de Covid-19 am crezut că va trece repede. Au trecut de atunci peste doi ani şi în toată această perioadă am tot sperat că lucrurile se vor linişti. Colac peste pupăză a mai apărut şi criza energetică, care a adus-o cu sine pe cea politică. Apoi, chiar dacă se va ajunge la sfârşitul pandemiei prin ridicarea stării de alertă sanitară, vom fi obligaţi să trecem printr-o altă alertă, cea de război. Că ţara noastră va fi sau nu implicată în mod concret aproape că nu mai contează, căci războaiele actuale implică pe toată lumea. O lume agresivă, dinspre care nu se aud decât marşuri militare, zgomote şi imagini cu maşini de luptă, uruituri de motoare. Şi, la fel, până la pandemia sanitară participam la viaţa socială cu entuziasm. Toate acestea însă s-au sfârşit, căci astăzi scapă cine poate! Şi nu am în vedere numai războiul, ci şi viaţa noastră de toate zilele, cu problemele ei, creşteri de preţuri, sănătate şubrezită etc. 

Având în vedere vremurile, aşadar, cred că au dreptate specialiştii care ne cer să ne schimbăm punctul de vedere asupra lumii de azi. Căci centrul de greutate al comunicării se mută de la ordinea liniară, logică, de tipul „fiecare lucru la rândul lui”, la relaţiile simultane, de tipul „totul deodată”, ce se petrec în condiţiile în care viteza de transmitere a informaţiei electronice se apropie de cea a luminii. Într-o astfel de situaţie cauzalitatea pare desfiinţată, iar efectul coboară în adâncul nostru în aşa fel încât nu mai putem fi ce-am fost cu o clipă în urmă. Şi avem dreptul să fim numai în măsura în care ştim ce se petrece. 

Logica actuală pare să nu mai stea în continuităţi. Fenomenologic, e o rupere de nivel. Logica lui „atunci când cunoaştem prezentul, putem calcula viitorul” nu mai este valabilă. Totul e simultan. Cauzalitatea carteziană este înlăturată, fenomenele nu se mai comportă doar în funcţie de antecedentele lor, ci şi în funcţie de proprietăţile lor specifice. Noua ontologie consideră că un fenomen poate surveni neaşteptat, e un fel de izbucnire ce ia prin surprindere, un fel de explozie, o tresărire abisală. E instantaneu, surprinzător, fulgerător, năucitor. Nu stă în continuitate cauzală sau multicauzală – sau aşa pare – nu transmite nimic. Nimic din ceea ce-l precede nu ajunge să-l explice. 

Nicio punte între ceea ce a fost şi ceea ce bănuieşti că urmează. E precedat de un interval minim şi abisal, profund şi decisiv. Pare doar un interval, dar e un abis. Nu are nici o determinaţie. Un exemplu?! Am văzut la televizor în ce stare s-a aflat preşedintele SUA în momentul în care aştepta informaţii privitoare la atentatele din 11 septembrie 2001. El a putut doar să exclame: „Sunt stupefiat!”. Şi câţi dintre comandanţii militari n-au cunoscut aceleaşi sentimente ca ale preşedintelui lor?! La fel ca atunci, vedem astăzi atacurile ruseşti asupra Ucrainei, inclusiv cu rachete Iskander. 

Aşa că îmi pun o întrebare al cărui răspuns nu-l cunosc: de ce toate acestea? Nu pun această întrebare vieţii, ci istoriei. Este de ce-ul generaţiei mele, care încearcă să-şi înţeleagă destinul. Căci ne-am trăit tinereţea când eram socotiţi masa de regenerare a partidului unic, apoi a venit maturitatea şi a trebuit să facem faţă decadenţei de toate felurile, iar acum trecem şi printr-o pandemie sanitară şi auzim din nou ţăcănitul mitralierelor la graniţele ţării. Prima parte a vieţii mele am trăit-o în şoaptă pe stradă, în şoapte în cluburi, şoapte în cafenele, şoapte în vizite la prieteni. Astăzi, chiar dacă strigăm în stradă, nu ne aude nimeni. Aşa că putem să ne înţelegem acest destin apelând la filosofia zoologică a lui Darwin, potrivit căreia necesitatea unei corespondenţe între forţele vitale, între viaţa noastră fiziologică şi sufletească cu ansamblul forţelor din afară, nu este altceva decât o strategie a supravieţuirii. Deducem din filosofia darwinistă – nu aş fi crezut că voi apela vreodată la această gândire – că suntem de la naştere până la moarte în tranşee, luptându-ne, de foarte multe ori chiar, inconştient prin puterea instinctului, contra adversităţii din afară care ne pândeşte în fiecare moment al vieţii. O cât de mică neatenţie, un neînsemnat risc este de ajuns pentru ca incomensurabile forţe din afară să ne distrugă. De aceea, pentru a trăi trebuie să ne supunem legii adaptării; adaptare care nu e altceva decât corespondenţa perfectă dintre puterile ce se rostogolesc în infinitatea spaţiului şi timpului cu infinit de variate forţe ale lumii noastre interne, biologice şi sufleteşti. „Apără-te sau mori!” e dogma vieţii actuale – e formula unică a existenţei în care se rezumă zoologismul lui Darwin. Motiv pentru care Hamlet spunea că liniştea o vom găsi numai în mormânt.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio