„Dacă ar fi putut domni, ar fi fost o mare regină”, ne mărturiseşte convingerea sa acad. Ioan-Aurel Pop. Dar Regina Ana n-a avut şansa să domnească, ci doar să trăiască în surghiun alături de Regele Mihai. Cât de nedreaptă este uneori istoria cu noi! Şi nu doar cu noi, ci iată şi cu regii şi reginele, cu cei ce sunt simboluri pentru o ţară.
Mărturisesc că mă emoţionează mult destinul Reginei Ana a României, cum m-a frisonat în şcoală destinul Anei lui Manole, sortită, potrivit legendei, să fie zidită de vie de chiar soţul ei. Ca să nu se mai surpe zidul Mânăstirii Argeşului. Dar, din păcate, la noi zidirile se tot surpă oricât le-am sacrifica noi vieţile celor mai buni dintre noi. Se surpă poate şi pentru că n-am fost lăsaţi să ne plecăm frunţile, cuminte, recunoscători şi cu bună-cuviinţă celor ce ne pot fi oricând modele în viaţă. Modele de curaj şi renunţare, de suferinţă şi demnitate, de rezistenţă şi nobleţe, de blândeţe şi inteligenţă, de dăruire şi dragoste de oameni, de modestie şi verticalitate.
Păstrez acasă, la ţară, în sipetul familiei mele ţărăneşti, două farfurii şi două pahare cu însemne regale, primite drept pomană de părinţii mei la vremea când Regina Maria a fost înmormântată la Curtea de Argeş. Mai păstrez cu mare drag un nume, Mihai, pus mie în anul 44 al veacului trecut, după numele regelui care domnea atunci în ţară şi era pentru ţara întreagă un model de bună şi dreaptă domnie. Şi mai păstrez cu amărăciune, în cutele sufletului meu, ofensa adusă Regelui Mihai, pe vremea când eram licean, fiindcă, potrivit regimului, „plecase din ţară cu un tren încărcat cu aur şi cu tablouri”, ca să-l citez pe profesorul de istorie.
Nu sunt regalist, nici nu mai cred posibilă azi instaurarea monarhiei la noi, care avem o Constituţie republicană, dar nu pot ierta celor ce au şters din istoria noastră meritele Casei Regale întemeiate de Carol I, sub care am reuşit să ne dobândim independenţa, continuate apoi de Ferdinand, întregitorul şi făuritorul României Mari, în fine, de Carol al II-lea şi de Mihai. La şcoală, n-am învăţat o iotă din ceea ce au făcut bun pentru ţară regii noştri, dar am fost intoxicaţi cu istoria mişcării muncitoreşti, parcă pentru a ne otrăvi şi mai abitir. Cine mai dă astăzi socoteală pentru această crimă de lezmajestate? Mai poate fi pedepsit cineva pentru obrocul pus peste Casa Regală preţ de o jumătate de secol? Pentru ignorarea condamnabilă a unei istorii care a fost glorioasă şi graţie regilor noştri?
Mă tem că nu şi, la urma urmei, ce importanţă ar mai avea acum? Şi totuşi are, fiindcă suntem mereu în căutare de modele ideale şi fiinţe exemplare, într-o ţară unde căscăm gurile la fiţele de pe micul ecran care ne duc în derizoriu. Mă întreb dacă nu ne-ar prinde bine o suită de emisiuni, de filme dacă vreţi, care să ne ţină cu sufletul la gură urmărind întâmplările şi faptele, unele semnificative, altele de-a dreptul eroice, săvârşite de reginele noastre, începând cu Elisabeta, Carmen Silva, Sissy, cea care păstorea Peleşul artistic, continuând cu regina Maria, Missi a României (cf Guy Gauthier) ale cărei „Însemnări zilnice” se cuvin explorate şi amorsate civic, şi Regina-Mamă, Elena, în fine, încheind cu Regina Ana, alungată de pe tron cu soţul său şi trăind vreme de aproape o jumătate de secol în exil.
Câţi dintre noi ştim, de pildă, că Regina Ana, venită pe lume la 18 septembrie 1923 în familia principelui Rene de Bourbon-Parma şi a principesei Margareta a Danemarcei, s-a refugiat din calea naziştilor în Spania, Portugalia, apoi în SUA, a lucrat ca vânzătoare şi a studiat până la vârsta la care s-a putut înrola în forţele franceze libere conduse de Charles de Gaulle? În campaniile din Africa de Nord, unde ducea o viaţă de cazarmă, a servit ca infirmieră şi şofer de ambulanţă şi, uneori, tânăra prinţesă îi ţinea de mână pe soldaţii care mureau, cum aflăm din cartea „Ana a României. Un război, un exil, o viaţă”, scrisă de Alteţa Sa Regală, Principele Radu al României.
Pe Regina Ana a chemat-o acum Dumnezeu la Sine, dar la Marea Trecere se cuvine să-i punem în ramă francheţea, inteligenţa, echilibrul, spiritul de sacrificiu. Destinul ei copleşitor, feminitatea sa spirituală şi nobleţea sa naturală merită omagiate de o ţară a cărei regină a fost, fie şi-n exil, sau mai ales în exil. De o ţară care-şi respectă rangul, istoria şi valorile de simbol.
Într-adevăr, „dacă ar fi putut domni, ar fi fost o mare regină”!
